Predici

Fără îndoială, dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin măreţia lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte şi care, prin acţiunea lui transformatoare pe toate planurile vieţii omeneşti, nu cunoaşte limite în timp şi spaţiu – fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna -, este întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Isus Cristos. Acest eveniment copleşitor a împărţit în două istoria omenirii, iar prin Jertfa de pe Cruce, Cristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum şi calea spre destinul lui ultim, veşnic, destin care nu este altul decât împărtăşirea din însăşi viaţa lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl său.

Opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Isus Cristos prin Jertfa Crucii, Isus a încredinţat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu şi activ până la sfârşitul lumii, El fiind însuşi izvorul şi agentul oricărei desăvârşiri fizice şi spirituale. Prin puterea primită de la Isus Cristos de a conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Întemeietorul ei, instituţia Bisericii nu face altceva decât să-şi îndeplinească misiunea încredinţată. În această calitate ea a îmblânzit popoarele barbare supunându-le jugului blând al Evangheliei. Tot ea a fost aceea care le-a adus lumina civilizaţiei şi culturii, învăţându-le cultivarea pământului şi meşteşugurile; le-a înfiinţat primele şcoli elementare, iar mai târziu cele dintâi universităţi, încât putem afirma, fără teama de a greşi, că ştiinţa şi cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.

Omul de azi îşi datorează comportamentul civilizat – impregnat încă de mireasma virtuţilor – instrucţiunii şi educaţiei creştine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile fiinţei umane deprinderi şi concepţii comportamentale, pe care le-a fixat şi transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale inestimabile moştenite, a uitat sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează Mamei sale, Bisericii, şi a renegat-o şi continuă s-o renege. Omenirea ignoră, sau nu recunoaşte, că întreaga zestre de valori spirituale ce formează nobleţea sufletului uman modelat de Biserică, de creştinism, ar fi fost cu neputinţă fără întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi amintesc mereu că este creştin – biserici, cruci, clopote, sărbători -, omul de astăzi trăieşte ca şi cum Isus Cristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni şi ca şi cum nu ar fi trasat, cu cuvântul şi pilda propriei Sale vieţi, modelul de viaţă demnă de un om fiu al lui Dumnezeu.

Pentru cei mai mulţi, Isus Cristos nu mai este decât o poveste care începe aşa: “A fost odată ca niciodată… a fost odată Cristos…”; dar că Isus Cristos nu numai a fost cândva, ci este şi azi, aici şi pretutindeni şi că, dacă nu vrem să pierim înecaţi în valurile patimilor şi în corupţia creată de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Isus trebuie să rămână pentru fiecare din noi o realitate vie, operantă, care să străbată şi să transfigureze fiinţa şi viaţa noastră -, aceasta au uitat-o foarte mulţi şi continuă s-o nesocotească.

Cu câte din gândurile care îi cutreieră creierii în cele douăzeci şi patru de ore poate dovedi omul de azi că Isus este pentru el Dumnezeu, şi că acest lucru îl crede cu tărie? De câte ori în zi îi apare, în mijlocul îndeletnicirilor şi preocupărilor de tot felul, icoana blândă a lui Isus Cristos, al cărui nume îl poartă de la botez, şi de câte ori Îi cere lumina şi sfatul? De câte ori într-o situaţie concretă se întreabă: ce-ar face oare Isus în locul meu? De câte ori îi mulţumeşte pentru succese, ori Îi cere ajutorul în ispite? Este el oare convins cu adevărat că atârnă cu toată fiinţa şi activitatea lui de El, şi că fără El nu poate face nimic? Are el încredere fermă în puterea salvatoare a lui Isus în primejdii, cel puţin în măsura în care copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ţine de mână? Şi aceste întrebări ni le putem pune fiecare în parte.

Poate în sufletul nostru are loc acelaşi proces care s-a desfăşurat în sufletul apostolului Petru în episodul istorisit în pericopa evanghelică citită azi.

Acest Petru, care numai cu o zi în urmă îl văzuse pe Mântuitorul înmulţind pâinea în pustiu, acum, când acelaşi Mântuitor îl cheamă să meargă la El pe apă, se îndoieşte la un moment dat de puterea cuvântului lui Isus, şi drept urmare începe să se scufunde în valuri.

Fără îndoială, din aceeaşi pricină ne scufundăm şi noi – nu credem destul în atotputernicia divină a Mântuitorului. Dar necazul cel mare este că noi îl urmăm pe Petru numai până aici – în îndoială -, nu şi mai departe. Căci ce vedem? După o clipă de spaimă şi îndoială, Petru, dându-şi seama că salvarea îi poate veni numai de la Isus, a strigat numaidecât: “Doamne, mântuieşte-mă!” Şi Isus, apucându-l de mână, îl mustră: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Noi însă, încrezuţi în propria noastră suficienţă, deşi simţim că sub picioare se cască prăpastia, deşi vedem că drumul ne este presărat de primejdii şi curse, deşi valurile ne împresoară din toate părţile, nu ne ridicăm ochii spre Isus, nu schiţăm nici un gest că am avea nevoie de El, nu ne reînnoim credinţa în atotputernicia Sa divină. Şi astfel lâncezim în întuneric şi ne expunem pierzaniei. Ne lipseşte şi puţina credinţă a lui Petru. Pentru aceea merităm o mai aspră dojană decât el.

Copleşiţi de povara propriilor imbolduri şi dorinţe egoiste, la cea mai mică dificultate, contrazicere, nerecunoştinţă, incorectitudine ori lipsă de consideraţie din partea aproapelui, răbufnim, ne ieşim din fire. Dar dacă în asemenea situaţii am face un mic efort de a ne ridica privirea la chipul smerit şi blând al lui Isus care ne invită: “(…) învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29), şi dacă L-am invoca cu încredere, am simţi numaidecât mâna Sa atotputernică şi ocrotitoare întinzându-se şi potolind furia ce ne tulbură pacea inimii; L-am simţi pe El Însuşi sădind în sufletul nostru răbdare, îngăduinţă, înţelegere, iertare, iubire.

Da, ne lipseşte credinţa şi încrederea în puterea harului divin, care transformă şi îmblânzeşte firea cea mai răzvrătită, ne lipseşte şi voinţa de a conlucra cu acest har.

Mulţi se întreabă de ce şi acum, după aproape două milenii de creştinism, religia blândului Nazarinean nu dă roadele aşteptate în viaţa omului de azi; încât se pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă. Cauza nu zace nicidecum în creştinism ca doctrină. În sine, creştinismul, cu mijloacele sale supranaturale – rugăciunea, Sfintele Taine -, prin harul pe care acestea îl conferă creştinului, îl poate transforma, îl poate sfinţi pe om. Iar dacă nu izbuteşte totuşi s-o facă, pricina eşecului este în om. Dumnezeu nu poate străbate în noi dacă îi închidem uşa, refuzând să primim lumina mesajului Său şi să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertăţii ca să mergem liberi spre El, să-L alegem şi să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o şi nu siluieşte sanctuarul inimii, nu intră în el cu forţa. Bate discret la uşă, aşteptând, bate din nou, şopteşte, cheamă, luminează, avertizează şi din nou aşteaptă. Dacă însă sufletul se închistează în egoismul său şi refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, acelaşi om vechi al păcatului.

Dacă creştinismul nu ar putea prin mijloacele sale să-l facă pe om mai bun, desăvârşit şi chiar sfânt, Isus Cristos nu ne-ar fi poruncit: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit” (Matei V, 48), căci El ne cere să facem ceea ce ne stă în puteri, şi să-I cerem harul ca să facem ceea ce întrece posibilităţile noastre fireşti. Acest har, dacă conlucrăm cu el, transformă, înnobilează, divinizează firea noastră stricată prin păcat.

Sfinţii sunt pildele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o săvârşeşte Dumnezeu într-un suflet care, conştient de mizeria sa, pe de o parte, şi de puterea harului divin, pe de altă parte, cooperează cu toată voinţa şi fidelitatea cu acesta spre desăvârşirea sa.

Sfântul Francisc de Sales, de pildă, printr-o asceză stăruitoare şi prin stăpânire de sine constantă şi îndelungată, a izbutit să-şi îmblânzească şi să-şi stăpânească cu desăvârşire temperamentul său exploziv, puternic pornit la mânie, astfel încât a devenit un model viu de smerenie şi blândeţe. Iar Sfânta Tereza a Pruncului Isus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine, însufleţită de o totală încredere în Isus, a izbutit să-şi stăpânească antipatiile naturale într-un mod atât de perfect, încât manifesta faţă de surorile din mănăstire, fără nici o deosebire, aceeaşi sinceră şi cuceritoare iubire.

Colaborând fidel, clipă de clipă, cu harul, sfinţii au izbutit să devină c-pii vii ale Mântuitorului, care şi-a continuat prin ei şi în ei întruparea şi viaţa Sa. De ce nu am putea face şi noi ceea ce au făcut ei?

Să ne reînsufleţim credinţa în puterea harului divin, în prezenţa vie şi activă a lui Isus printre noi şi în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea Sa şi să-L lăsăm să pătrundă şi să transforme gândurile, sentimentele şi voinţa noastră, modelându-le după Inima Sa Preasfântă. În felul acesta El se va întrupa în noi, în mod mistic dar real, devenind fiecare din noi un purtător de Cristos, un Cristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele Îl vor preamări pe Tatăl nostru Cel din Ceruri. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin