Predici

Liturghia de azi are două versete (5 şi 6) din psalmul 32 ca introducere, care sună aşa: “Plin este pământul de îndurarea Domnului; prin cuvântul Domnului s-au făcut cerurile”. Versetele ne sugerează ideea că oricât de păcătoşi ar fi locuitorii de pe pământ, îndurarea Domnului întrece răutatea lor, iar iubirea lui îi cheamă pe toţi în cerurile pe care le-a creat pentru fericirea veşnică.
Cum se explică incredibila putere de iertare, de milostivire şi chiar de promisiune a fericirii veşnice din partea lui Dumnezeu făcute omului păcătos?
Răspunsul ni-l dă apostolul Ioan într-o formă clară şi concisă, pe care apoi îl putem aprofunda din Liturgia cuvântului de azi. Apostolul spune că “Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, chiar pe când eram încă păcătoşi” (1In 4,10; 4,19).
Noi nu iubim pe nimeni înainte de a-l cunoaşte. Cunoaşterea noastră porneşte de la raţiune şi dacă găsim motive întemeiate, iubim persoana sau lucrul respectiv. Aceasta este cunoaşterea spirituală naturală. Dar: “căile Domnului sunt altfel decât căile omului” (Is 55,9), fiindcă Dumnezeu porneşte la cunoaşterea omului de la iubire, el însuşi fiind iubire în esenţă (1In 4,8). Cunoaşterea care porneşte de la iubire este supranaturală. Tatăl şi-a iubit Cuvântul şi l-a cunoscut din veci, l-a născut şi s-a identificat cu el în sânul său. Cuvântul lui Dumnezeu devine astfel purtătorul iubirii Tatălui. Cuvântul, cunoscând planul Tatălui de a crea lumea, s-a identificat cu acest plan şi astfel “toate s-au făcut prin el” (In 1,3). Prin urmare Cuvântul devine purtătorul iubirii Tatălui faţă de oameni. Iubind mai întâi pe om, Cuvântul ajunge la cunoaşterea omului, la identificarea sa cu omul: “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), “S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, spune autorul Scrisorii către evrei (4,15). Iubind omul, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns să se identifice şi cu suferinţa omului, cu crucea. Iubindu-ne crucea: de a fi oameni slabi, suferinzi, ignoranţi, vremelnici şi muritori, s-a făcut asemenea nouă spre a ne da posibilitatea să-l cunoaştem conform firii noastre şi să-l iubim prin însăşi iubirea pe care o are de la Tatăl, prin Duhul Sfânt, pe care l-a revărsat în inimile noastre” (Rom 5,5) “fără măsură” (In 3,34), ca noi să putem porni la cunoaşterea Tatălui pe cale supranaturală, de la iubirea infuzată. Numai graţie cunoaşterii Tatălui, pornind de la iubirea care ne-a fost dată în inimi, putem ajunge să iubim crucea şi pe aproapele în conformitate cu porunca cea nouă a lui Isus – precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Or, Isus ne-a iubit aşa cum suntem, adică păcătoşi, pentru ca la rândul nostru să ne iubim aşa cum suntem, păcătoşi; fiindcă, spune Mântuitorul, iubirea sa şi a Tatălui este una: Eu şi Tatăl una suntem.
Această învăţătură esenţială a vieţii creştine este cuprinsă într-o formă mai inteligibilă în evanghelia zilei (In 10,27-30). Cristos a putut afirma: “Eu sunt păstorul cel bun”, numai datorită faptului că a pornit la cunoaşterea oilor sale de la iubirea Tatălui cu care face o unitate desăvârşită. Noi putem spune că suntem oile lui numai în măsura în care pornim la cunoaşterea Bunului păstor, adică de la aceeaşi iubire unică. “Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele mă urmează”, adică Aleşii mei sunt acei oameni care primesc iubirea mea (ascultă glasul meu = cuvântul Tatălui care aduce iubirea). Eu mă identific cu ei prin firea lor (cunosc oile mele) fiindcă m-am făcut trup. Ei mă urmează (iubesc pe Tatăl, fac voinţa lui) şi eu îi conduc la Tatăl, fiindcă “nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).
Notă pentru înţelegerea mai corectă. Pe vremea lui Isus, mai mulţi păstori îşi adăposteau turmele în acelaşi staul, care avea o singură poartă. Dimineaţa, păstorii ieşeau în faţa porţii şi dădeau semnalul specific turmei lor. Oile, care noaptea s-au amestecat, acum, cunoscând semnalul, se despărţeau şi îşi urmau păstorul. Isus vrea să spună că semnalul oilor sale este iubirea.
Acei care caută cu deplină sinceritate şi în adevăr o cunoaştere a lui Isus şi o adeziune plină de iubire faţă de cuvintele şi faptele lui vor sfârşi prin a crede, prin a avea adevărata mărturie în ei înşişi (1In 5,10), o mărturie care nu se poate deduce din simple premise ale logicii umane, ci o mărturie sigură, supranaturală, mărturia iubirii, după cum sigur şi supranatural este cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă iudeii ar fi voit să accepte mărturia iubirii, nu ar fi simţit o greutate în a crede în cuvintele lui, în a accepta ceea ce el le spunea şi pretindea a fi. Dacă ei s-au prezentat în faţa lui cu prejudecăţi care excludeau realitatea ascunsă în Isus, nu l-au acceptat şi nici nu-l vor putea accepta vreodată. Mărturia pe care el le-a oferit-o nu-i va convinge niciodată, fiindcă ei au pornit de la exigenţele unui raţionalism religios, au pornit de pe o altă cale, de pe calea raţiunii umane şi nu de pe calea iubirii (cf. CBL pag. 1374).
Unirea Fiului cu Tatăl este o unire de iubire reciprocă şi de ascultare desăvârşită de voinţa Tatălui (cf. In 5,19-20) din partea lui Isus ca om.
Este, oare, atât de dificil de descoperit această unire din faptele lui Isus?
Darul pe care Tatăl l-a făcut Fiului în iubirea sa cuprinde două lucruri: turma, adică oile care acum îi aparţin (să ne aducem aminte că în Vechiul Testament însuşi Iahve este adevăratul păstor) şi puterea pentru a salva turma, pe Duhul Sfânt, pe care orice om care îl primeşte, ca să-i poată spune lui Dumnezeu Tată (Rom 8,15).
După cum Dumnezeu mai întâi ne-a iubit şi apoi ne-a creat şi ne-a cunoscut fără nici un merit al nostru, tot aşa vrea ca noi, spunându-i Tată, să pornim mereu de la iubire în toate acţiunile noastre, mai ales când este vorba de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a Scripturii.
În planul lui Dumnezeu mântuirea începe cu poporul ales: “Mântuirea vine de la iudei” (In 4,22), ca depozitar şi moştenitor al tuturor promisiunilor Vechiului Testament. Evanghelia fiind încoronarea a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi a promis nu se putea opri numai la iudei, fiindcă tot omul este creat de Dumnezeu. Iudeii au fost destinaţi ca beneficiari şi furnizori ai evangheliei. Apostolul Paul ţine să amintească iudeilor de această responsabilitate ce le revine: de a oferi păgânilor evanghelia printr-un act de iubire aşa cum printr-un act de iubire, fără nici un merit din partea lor, Dumnezeu i-a ales să fie poporul său. Deoarece mulţi iudei, nu numai că n-au fost dispuşi să ofere evanghelia păgânilor, dar au refuzat-o ei înşişi şi, ceea ce este şi mai rău, au început să-i urască şi să-i persecute atât pe cei care au predicat-o, cât şi pe cei care au primit-o dintre păgâni. Păgânii au primit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi apostolul Paul îi îndeamnă să rămână statornici în har, adică în ascultarea evangheliei care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu (Lec. I: Fap 13,14.43-52).
Cerul este oferit celor care îl cunosc pe Tatăl şi pe aproapele prin iubirea Fiului (Lec. a II-a: Ap 7,9.14b-17)
Împăratul roman Domiţian (81-96 d. C.) a decretat ca obligatoriu cultul împăratului. Fiecare cetăţean al Imperiului trebuia să se închine înaintea statuii împăratului. Cine refuza era dat morţii. Pentru creştini începe o perioadă grea. Ei ştiu că numai lui Dumnezeu trebuie să se închine. Ce-i de făcut? Apostolul Ioan, care mai trăia încă, scrie Apocalipsul, carte care are menirea să dea speranţă primilor creştini şi apoi tuturor, arătându-ne că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi nimic nu se poate întâmpla fără permisiunea lui.
A desface peceţile cărţii înseamnă a descoperi sensul istoriei. Imperiul Roman pare solid şi puternic, dar el nu-i veşnic; se va destrăma şi va dispărea de pe faţa pământului. Credinţa, pe care o dă evanghelia, are menirea să învingă nu numai Imperiul, ci întreaga lume, fiindcă victoria porneşte de la acela care a pornit să cucerească lumea printr-un act de iubire şi a strigat: “Îndrăzniţi! Eu am învins lumea” (In 16,33). Iubirea nu are nici graniţe şi nici date calendaristice, ea este mai tare decât moartea. Numai cu iubire pot fi învinşi cei care vă persecută, vrea să spună apostolul Ioan. Prin urmare: înarmaţi-vă cu iubire. Acei care s-au înarmat cu iubire au biruit.
În Cristos, care s-a făcut miel spre a fi jertfit ca să ne spele în sângele său, care s-a făcut pâine spre a ne hrăni, să ne obişnuim a vedea adevărata faţă a lui Dumnezeu-Tatăl: iubirea!
Spune J. Moingt: Să ni-l imaginăm pe Dumnezeu bogat şi puternic! şi este cu toată siguranţa, dar nu în felul în care ne imaginăm noi: bogăţia sa nu stă în a avea, ci în a da; în a se sărăci pe sine; şi nu face uz de puterea sa ca să se impună, ci spre a se face acceptat. Dărnicia Fiului arată ceea ce este Tatăl, sărac din exces de dărnicie, izbucnind într-o abundenţă de viaţă pe care nu încearcă să o ţină numai pentru sine, ci spre a o revărsa cu mărinimie, fără măsură în noi, prin Cristos; în fapt “el dă Duhul său fără măsură” (In 3,34). Ca un exemplu al acestei generozităţi, Paul spune: “El, care nu şi-a cruţat nici pe Fiul său, ci l-a dat ca jertfă pentru noi toţi, cum nu ne va da împreună cu el toate celelalte?” (Rom 8,32). Dacă Dumnezeu nu refuză să jertfească ceea ce are mai scump, pe propriul său Fiu, trebuie să înţelegem că el nu se cruţă nici pe sine însuşi, că se despoaie pentru noi de propria fiinţă şi de viaţa proprie, că ni se dă pe sine însuşi o dată cu Fiul său (cf. MAC pag. 432). Adevărul este că aşa cum Tatăl şi Fiul fac aceeaşi unitate în iubire, tot aşa suntem chemaţi şi noi să facem parte din unitatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.
Să ne rugăm pentru realizarea unităţii: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca smerita turmă a credincioşilor tăi să ajungă cu siguranţă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin