Predici

Cartea profetică a sfântului Ioan (Apocalipsul) ne înalţă mintea ca să contemplăm în patria cerească mulţimea fraţilor noştri care, deşi morţi, trăiesc fericiţi în aşteptarea învierii lor, cântând imnul recunoştinţei: Vrednic este Mielul care a fost ucis ca să primească puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi tăria, onoarea şi gloria şi binecuvântarea (Lec. a II-a: Ap 5,11-14).
În acelaşi ton de armonie se înscrie şi rugăciunea de preamărire a Bisericii de pe pământ, de la începutul Liturghiei de azi: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Doamne, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească! Totuşi, acestor imnuri de bucurie le lipseşte nota finală, de aceea, în continuarea rugăciunii, se spune: Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, să aştepte cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii lor! (LR). Nota finală, atât pentru cei din cer cât şi pentru cei de pe pământ, este învierea.
Scriptura ne asigură că toţi vor învia: “Precum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos” (1Cor 15,22). Dar speranţa multora din această lume pare să se clatine din cauză că dintre miile de miliarde de morţi acum cu mii şi zeci de mii de ani în urmă, nici unul nu a înviat aşa cum, încă de pe timpul apostolilor, unii se întrebau: “Unde este făgăduinţa venirii lui? Că de când au adormit părinţii, toate rămân la fel, ca de la începutul lumii” (2Pt 3,4).
De ce a înviat Cristos şi nu învie cei care sunt ai lui Cristos din patria cerească?
Isus a înviat fiindcă pe acest pământ a cunoscut nevinovăţia şi suferinţa şi nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21). A cunoaşte, conform Scripturii, înseamnă a se identifica cu lucrul cunoscut. Am explicat acest lucru în Duminica Floriilor, Anul C. Nu revin, fiindcă ar dura prea mult.
Morţii noştri, începând de la Adam şi până azi, nu au înviat fiindcă nu au cunoscut în această viaţă nici nevinovăţia şi nici suferinţa în esenţa lor, ci doar păcatul care ne-a făcut din fire fii ai mâniei (cf. Ef 2,3), scufundându-ne atât de mult în răutate încât chiar şi atunci când întrezărim binele şi îl aprobăm, facem tot răul care ne robeşte (cf. Rom 7,20-23).
Credem totuşi că preacurata Mamă a lui Isus, Fecioara Maria, care nu a cunoscut păcatul, fiind zămislită în firea omenească mai curată decât îngerii, “plină de har” (Lc 1,28), dar a cunoscut suferinţa în esenţa ei fiindcă sabia durerii i-a străpuns sufletul, adică totalitatea fiinţei (cf. Lc 2,35), a înviat şi şade de-a dreapta Fiului ca Regină a Universului. Eu cred că şi sfântul Iosif a înviat, fiindcă şi el a fost drept pe acest pământ (cf. Mt 1,19); a cunoscut suferinţa în esenţa ei şi a trebuit să fie întărit de îngeri ca să o poată suporta (cf. Mt 1,20; 2,20), ceea ce recunoaşte şi îndurerata sa soţie, preacurata Fecioară Maria, la aflarea lui Isus în templu pe când acesta avea doisprezece ani (cf. Lc 2,48).
Cât timp păcatul va domni pe pământ, toţi – vii şi morţi – vor fi solidari cu Adam, vor fi lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, adică de Duhul învierii lui Isus. Numai credinţa ne face solidari cu Isus înviat, fiind singurul înviat prin puterea dumnezeirii sale. Credinţa în înviere trebuie să ne facă solidari cu toţi oamenii şi să trăim această credinţă în împărtăşirea sfinţilor care măreşte caritatea reciprocă dintre cei morţi şi cei vii.
Isus Cristos a înviat, nu ca să cerşească iubirea noastră, ci ca să ne dea iubirea sa, ca în iubirea sa să ne iubim unii pe alţii din cer şi de pe pământ. Prin păcat toţi suntem solidari la răstignirea şi moartea lui Isus, dar nu putem fi solidari la înviere decât prin iubirea lui, pe care o revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5) şi numai când toţi vor fi plini de Duhul învierii lui Isus, atunci toţi vor învia. Cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe vii sunt simbolul omenirii întregi şi al puterilor cosmice (Lec. a II-a) care aşteaptă învierea, apariţia unui pământ nou şi a unui cer nou prin arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu fără prihană şi fără vină (cf. 2Pt 3,13-14). Deocamdată învierea lui Isus are menirea să ne ducă pe toţi la desolidarizare de păcat prin primirea Duhului Sfânt (cf. In 20,22-23) şi prin predicarea pocăinţei până la marginile pământului (cf. Lc 24,47). Iertarea nu-i definitivă atâta timp cât va mai exista şi un singur păcătos pe acest pământ.
Grăbirea învierii noastre prin învierea lui Isus stă în puterea noastră s-o realizăm prin căutarea iertării şi prin acordarea iertării păcatelor tuturor, chiar şi ale duşmanilor noştri, din iubire. Numai prin această iubire putem cunoaşte suferinţa şi nevinovăţia lui Isus care să ne asigure învierea.
La prima pescuire minunată, văzând mrejele pline cu peşte, Petru, după ce toată noaptea se trudise zadarnic, s-a aruncat la picioarele lui Isus şi i-a spus: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcătos”. Atunci Isus i-a spus: “Nu-ţi fie teamă! De acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5,1-11). Azi, când Isus reînnoieşte minunea pescuirii, Petru, deşi mai vinovat decât la început (din cauza lepădării întreite), cum aude că este Domnul, se aruncă în apă ca să ajungă cât mai repede la Domnul. Atunci se ruga în genunchi ca Domnul să se depărteze de el, acum aleargă el înotând la Domnul, de teamă ca nu cumva Domnul să se îndepărteze. Ce magnet l-a atras? Iubirea lui Isus înviat care a vibrat cu duioşie în întrebarea: “Copilaşilor, nu aveţi ceva de mâncare?” Petru a simţit că are trebuinţă de această iubire a lui Isus pentru a-şi redobândi pacea sufletului. Isus i-a numit copilaşi. Copilaşii au simţământul nevinovăţiei chiar şi atunci când greşesc. Ei nu greşesc, ei învaţă greşind. Acum, deschizându-şi inima faţă de iubirea lui Isus, Petru poate spune: “Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”. Petru îl plasează pe Isus în centrul a toate, fiindcă ştie toate relativ la iubire. Petru începe să cunoască nevinovăţia prin iubirea lui Isus, dar nu o poate cunoaşte în esenţa ei fără a cunoaşte şi durerea, pentru aceasta Isus îi adresează chemarea la cruce: “Urmează-mă!” (In 21,1-19), fiindcă acum cunoşti cât te-am iubit: urcă şi tu Calvarul!
Fiindcă această chemare la cruce a fost adresată aceluia pe care Isus l-a constituit păstor al turmei sale, ea este adresată întregii turme, întregii Biserici.
Afară de toate cele spuse, oare ar fi o minune mai mare învierea morţilor decât ca însăşi moartea să ajungă să-l preamărească pe Dumnezeu? Profitând sfârşitul pământesc al lui Petru, Isus a arătat cum moartea lui va aduce preamărire lui Dumnezeu. Moartea lui Petru de pe colina Vaticanului din Roma a realizat centrul lumii creştine şi un izvor nesecat de credinţă, speranţă şi iubire. Urmând pe Petru, moartea noastră are menirea să-l preamărească pe Dumnezeu.
Pescuirea minunată este simbolul întregului exprimat prin numărul peştilor prinşi: 153. Acest număr rezultă din adunarea numerelor de la 1 la 17 în felul următor: 1+2+3+4+5 etc. +17 = 153. Pe de altă parte, 17 este compus din adunarea lui 10 cu 7. Aceste două cifre semnifică un tot perfect (cele 10 porunci; cele 10 plăgi din Egipt etc.; cele 7 zile ale creaţiei, cele 7 daruri ale Duhului Sfânt etc.). Prin urmare, numărul 153 trebuie înţeles ca un simbol al cui? Al omenirii în totalitatea ei? Al Bisericii ca un tot desăvârşit predestinat învierii? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ (cf. CBL pag. 1435-1436).
Unii savanţi din domeniul ştiinţelor naturale enumeră 153 de specii de peşti. Şi în acest caz numărul exprimă o diversitate în unitate, fiindcă Biserica lui Isus, având un caracter universal, cuprinde toate naţiile de oameni. Primii creştini, când erau persecutaţi, se recunoşteau între ei prin semnul “peşte” desenat pe pământ. Cel care privea desenul şi îl imita, arăta că este creştin şi astfel puteau să deschidă un dialog intim. Cuvântul “peşte” – ihtius (în limba greacă) – însemna: Iesus Hristos Theu Iuos Soter = ICHTIUS = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Numărul simbolic concordă cu cuvintele lui Isus de la prima pescuire: “Nu-ţi fie teamă! De acum încolo vei fi pescar de oameni” (Lc 5,11) şi cu acestea: “Deşi erau atât de mulţi, mreaja nu s-a rupt”, arătând unitatea Bisericii din interior şi pe care nici chiar “porţile iadului nu o vor învinge” (cf. Mt 16,18) din exterior.
Întreita cerere a lui Isus adresată lui Petru şi întreita declaraţie de iubire a lui Petru adresată lui Isus concordă cu unitatea poruncii celei noi (cf. In 13,34-35), cu unitatea Bisericii, cu unitatea împărăţiei lui Dumnezeu, cu unirea desăvârşită dintre cele trei persoane divine care ne-a redat demnitatea de fii, fiindcă numai iubirea este legătura desăvârşirii (Col 3,14).
Întreita declaraţie de iubire a lui Petru, el fiind păstorul turmei lui Cristos, ne dă dreptul să spunem şi noi împreună cu el: “Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc”, fiindcă numai prin această declaraţie putem aştepta cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii noastre. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin