Start > Ritul latin > Pace vouă! Primiți pe Duhul Sfânt! Iertați păcatele!

Pace vouă! Primiți pe Duhul Sfânt! Iertați păcatele!

9 April 2010
515 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

Duminica de azi, a II-a după Paște, este numită Duminica Albă, fiindcă în vechime, cei botezați în noaptea de Paște, după ce au sărbătorit opt zile bucuria încreștinării lor, dezbrăcau haina albă. Mai este numită și Duminica Tomei, fiindcă evanghelia zilei ni-l prezintă pe apostolul Toma necredincios și apoi credincios față de învierea lui Isus.
Intenția de azi a Bisericii, desprinsă atât din Liturgia cuvântului cât și din celebrarea jertfei altarului, este de a obține pentru toți credincioșii harul de a înțelege învierea din marele mister inițiatic (compus din Botez, Mir și Euharistie), pentru a-și păstra mereu haina albă a sufletului. Acest lucru reiese clar din rugăciunea de început: sporește harul, pentru ca toți să ajungă să înțeleagă cum se cuvine în ce “baie” au fost spălați, în ce “Duh” au fost renăscuți, cu ce “sânge” au fost răscumpărați (LR). Botezul ne iartă, Mirul ne dă pecetea și Euharistia ne dă creșterea vieții.
Evanghelia zilei (In 20,19-31) precum și prima lectură (Fap 5,12-16) propun cugetării noastre efectele învierii, menite să ducă la o stabilitate mai mare în credință, speranță și caritate, virtuți teologale infuzate în suflet la Botez.
Isus înviat, apărând pentru prima dată ucenicilor, Toma fiind absent, își arată iubirea față de ei prin pacea pe care le-o oferă; apoi, ca la o nouă creație, a suflat asupra lor și le-a dat pe Duhul Sfânt.
Ca ucenicii să poată înțelege actul de iubire cuprins în adevărul învierii, act extraordinar și unic în istoria lumii, aveau trebuință de o forță dumnezeiască menită să le amplifice capacitatea facultăților spirituale (intelect, voință, memorie), aveau trebuință de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Rusaliile nu trebuiau să le răpească libertatea și să-i facă roboți programați să vestească învierea, ci să ducă la desăvârșire în mod conștient, liber și responsabil ceea ce au primit în prima zi de Paște: “Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate. Cărora le veți ține, vor fi ținute”, adică de a fi promotorii adevăratei libertăți, care face din oameni fii ai lui Dumnezeu. Astfel vom înțelege cum Rusaliile au desăvârșit în ucenici ceea ce Paștele a început.
Cât de diferit este comportamentul lui Toma, care nu s-a bucurat de suflul lui Isus înviat! Lipsit de darul înțelepciunii, se manifestă arogant: toți confrații îi spun că l-au văzut viu pe Domnul, el le disprețuiește mărturia. Toma, lipsit de darurile înțelegerii, evlaviei și fricii de Dumnezeu, încearcă o ispitire a lui Dumnezeu: Dacă nu voi vedea… dacă nu voi pune degetul… nu voi crede! Câtă necugetare! Toma, ca argument al credinței cere dovada științei: de a vedea, de a atinge. Or, credința este tocmai contrariul științei: de a crede fără a vedea, fără a atinge, după cum spunea N. Schöffer: Să primești adevărul, fără să mai treacă pe calea ocolită a rațiunii (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 389). Știința poate da o fericire efemeră, pământească, pe când adevărata fericire, spre care aspiră întreaga ființă umană, fericirea inimii, nu-i cea adusă de ochi și palme, ci aceea care provine din iubire.
Pe lângă această minunată apariție a lui Isus și mărturie a lui Toma, mai avem și altele. Iată-le: 1) Bolnavii se vindecau chiar și numai prin atingerea de umbra lui Petru; 2) iubirea față de cuvântul Domnului a înviat și ea și a dat naștere primelor adunări creștine de la porticul lui Solomon; 3) cuvântul Domnului, pe care îl ascultau aici, opera în ei miracolul învierii, caritatea față de semeni, fiindcă alergau să caute și să aducă pe cei bolnavi spre a-i pune la picioarele apostolilor ca să-i vindece. Făcând o pauză în enumerarea minunilor săvârșite prin învierea lui Isus, vă redau un citat grăitor: Dacă ni se cere imposibilul și să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem și minuni: să prefacem apa obișnuită în vin ales; sărăcia pământului în belșug; scaieții, ciulinii și pălămida în roade și trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioșie; nepăsarea în bunătate samariteană; fățărnicia și legalismul în dragoste și flacără; cârciuma în castel și bordeiul în salon. Minunile acestea ne sunt accesibile (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1997, pag. 355). Astfel de minuni au săvârșit primii creștini și au uimit pe păgâni. Reiau enumerarea: 4) învierea a dus la conștientizarea mulțimilor față de bogăția darurilor supranaturale rezidente în martorii învierii și credincioșii își dădeau seama că, pe cei pe care Duhul Sfânt i-a îmbogățit, se cuvine a-i iubi și preamări; 5) credința trăită în lumina învierii de comunitatea creștină din Ierusalim inspira necredincioșilor o teamă sfântă, un respect izvorât dintr-o recunoaștere a superiorității noii religii față de cea a zeilor păgâni; 6) credința trăită în lumina și bucuria învierii a dus la creșterea miraculoasă a Bisericii. Necreștinii, care mai înainte i-au admirat cu teamă, au sfârșit prin a le primi credința (cf. CBL pag. 1468).
Nici lectura a II-a (Ap 1,9a. 12-13.17-19) nu este mai prejos în a ne arăta minunatele efecte ale învierii, arătând că ea este cheia timpului, alfa și omega a toate, începutul și sfârșitul, cel care este, care era și care vine.
Elementul specific al religiei creștine, dat credinței de înviere, stă tocmai în a-l considera pe Dumnezeu ca pe: Cel ce vine, sau: trebuie să vină; adică prezența sau revelația lui Dumnezeu în istorie nu-i terminată definitiv. Pentru aceasta spunea A. Krämer că Apocalipsul sfântului Ioan: Ne conduce la o înțelegere profundă a căilor lui Dumnezeu referitoare la Biserica sa și chiar a întregii omeniri, înțelegere care duce la o adorație plină de smerenie (cf. CBL pag. 1936).
Datoria creștinului este aceea de a sta mereu în alertă, veghind, deoarece Dumnezeu va fi pentru el un mister și o surpriză plină de iubire, aducătoare de împlinire și fericire. Venirea surprinzătoare arată că Dumnezeu nu este programat de om când și cum să vină. Isus, fiind Fiul lui Dumnezeu, va veni să pună capăt istoriei și să inaugureze împărăția veșnic fericită ca un adevărat rege al regilor desăvârșind toate. Cele șapte candelabre, printre care se află Fiul omului, reprezintă Biserica desăvârșită de capul ei, de Cristos rege încins cu brâul de aur, desăvârșire pe care i-o dă mereu prin darul de aur al învierii, prin Duhul Sfânt, pe care l-a meritat pentru Biserica sa prin misterul crucii.
Duhul Sfânt, care lucra toate în toți, se dovedește a fi același Duh al vieții de la începutul lumii când plutea deasupra apelor și a făcut să apară viața pe pământ (cf. Gen 1,2), același Duh pe care Dumnezeu l-a suflat în fața trupului de lut al lui Adam și el a devenit ființă vie (cf. Gen 2,7), este același Duh care l-a înviat pe Cristos din morți (Rom 8,11), este același Duh care acționează acum în lume spre iertarea păcatelor, ca să înlăture moartea adusă de păcat și să-l încorporeze pe om în sânul Bisericii. Biserica a fost predestinată pentru viața veșnică. Biserica prin Botez face să apară o “creatură nouă”, înzestrată cu Duhul Sfânt al învierii, pe care o transferă din împărăția satanei în împărăția iubirii lui Dumnezeu. Biserica prin sfântul Mir îl întărește pe om pentru misiunea sa din lume, dovedindu-se izvor de înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și temere de Dumnezeu, fiindcă aceste daruri ale Duhului Sfânt pun în mișcare credința, speranța și caritatea fiecărui membru al Trupului Mistic. Biserica prin Euharistie îl face părtaș pe om de dinamismul pascal, hrănindu-l cu însăși pâinea învierii (cf. In 6,54).
Paștele ne cere an de an reînnoirea făgăduințelor de la Botez, amintindu-ne de baia în care am fost spălați, ca să trăim adeziunea față de predestinația pe care o are Biserica; ne cere să ne lăsăm călăuziți de Duhul lui Cristos, de Duhul în care am fost renăscuți, pentru a da în lume mărturie de credință în înviere prin operele de caritate față de aproapele; ne cere să ne hrănim cu sfânta Împărtășanie, cu trupul și sângele prin care am fost răscumpărați, ca germenul învierii pe care îl purtăm în noi să aducă roade sub influența Duhului Sfânt printr-un act de cult veșnic: îngenunchind cu Toma în fața aceluia care a fost, este și va fi Domnul meu și Dumnezeul meu.
Astfel, urmând învățătura din Duminica Albă și întăriți de credința sfântului Toma, ne vom învrednici ca: îmbrăcați în haine albe și având în mâini ramuri de finic (semnul păcii și bucuriei pascale), îi vom putea cânta veșnic, împreună cu mulțimea pe care nimeni nu o va putea număra: “Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care șade pe tron, și de la miel” (Ap 7,9-10). Amin.

Ritul latin