Predici

Duminica de azi, a II-a după Paşte, este numită Duminica Albă, fiindcă în vechime, cei botezaţi în noaptea de Paşte, după ce au sărbătorit opt zile bucuria încreştinării lor, dezbrăcau haina albă. Mai este numită şi Duminica Tomei, fiindcă evanghelia zilei ni-l prezintă pe apostolul Toma necredincios şi apoi credincios faţă de învierea lui Isus.
Intenţia de azi a Bisericii, desprinsă atât din Liturgia cuvântului cât şi din celebrarea jertfei altarului, este de a obţine pentru toţi credincioşii harul de a înţelege învierea din marele mister iniţiatic (compus din Botez, Mir şi Euharistie), pentru a-şi păstra mereu haina albă a sufletului. Acest lucru reiese clar din rugăciunea de început: sporeşte harul, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce “baie” au fost spălaţi, în ce “Duh” au fost renăscuţi, cu ce “sânge” au fost răscumpăraţi (LR). Botezul ne iartă, Mirul ne dă pecetea şi Euharistia ne dă creşterea vieţii.
Evanghelia zilei (In 20,19-31) precum şi prima lectură (Fap 5,12-16) propun cugetării noastre efectele învierii, menite să ducă la o stabilitate mai mare în credinţă, speranţă şi caritate, virtuţi teologale infuzate în suflet la Botez.
Isus înviat, apărând pentru prima dată ucenicilor, Toma fiind absent, îşi arată iubirea faţă de ei prin pacea pe care le-o oferă; apoi, ca la o nouă creaţie, a suflat asupra lor şi le-a dat pe Duhul Sfânt.
Ca ucenicii să poată înţelege actul de iubire cuprins în adevărul învierii, act extraordinar şi unic în istoria lumii, aveau trebuinţă de o forţă dumnezeiască menită să le amplifice capacitatea facultăţilor spirituale (intelect, voinţă, memorie), aveau trebuinţă de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Rusaliile nu trebuiau să le răpească libertatea şi să-i facă roboţi programaţi să vestească învierea, ci să ducă la desăvârşire în mod conştient, liber şi responsabil ceea ce au primit în prima zi de Paşte: “Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate. Cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, adică de a fi promotorii adevăratei libertăţi, care face din oameni fii ai lui Dumnezeu. Astfel vom înţelege cum Rusaliile au desăvârşit în ucenici ceea ce Paştele a început.
Cât de diferit este comportamentul lui Toma, care nu s-a bucurat de suflul lui Isus înviat! Lipsit de darul înţelepciunii, se manifestă arogant: toţi confraţii îi spun că l-au văzut viu pe Domnul, el le dispreţuieşte mărturia. Toma, lipsit de darurile înţelegerii, evlaviei şi fricii de Dumnezeu, încearcă o ispitire a lui Dumnezeu: Dacă nu voi vedea… dacă nu voi pune degetul… nu voi crede! Câtă necugetare! Toma, ca argument al credinţei cere dovada ştiinţei: de a vedea, de a atinge. Or, credinţa este tocmai contrariul ştiinţei: de a crede fără a vedea, fără a atinge, după cum spunea N. Schöffer: Să primeşti adevărul, fără să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 389). Ştiinţa poate da o fericire efemeră, pământească, pe când adevărata fericire, spre care aspiră întreaga fiinţă umană, fericirea inimii, nu-i cea adusă de ochi şi palme, ci aceea care provine din iubire.
Pe lângă această minunată apariţie a lui Isus şi mărturie a lui Toma, mai avem şi altele. Iată-le: 1) Bolnavii se vindecau chiar şi numai prin atingerea de umbra lui Petru; 2) iubirea faţă de cuvântul Domnului a înviat şi ea şi a dat naştere primelor adunări creştine de la porticul lui Solomon; 3) cuvântul Domnului, pe care îl ascultau aici, opera în ei miracolul învierii, caritatea faţă de semeni, fiindcă alergau să caute şi să aducă pe cei bolnavi spre a-i pune la picioarele apostolilor ca să-i vindece. Făcând o pauză în enumerarea minunilor săvârşite prin învierea lui Isus, vă redau un citat grăitor: Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni: să prefacem apa obişnuită în vin ales; sărăcia pământului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samariteană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; cârciuma în castel şi bordeiul în salon. Minunile acestea ne sunt accesibile (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1997, pag. 355). Astfel de minuni au săvârşit primii creştini şi au uimit pe păgâni. Reiau enumerarea: 4) învierea a dus la conştientizarea mulţimilor faţă de bogăţia darurilor supranaturale rezidente în martorii învierii şi credincioşii îşi dădeau seama că, pe cei pe care Duhul Sfânt i-a îmbogăţit, se cuvine a-i iubi şi preamări; 5) credinţa trăită în lumina învierii de comunitatea creştină din Ierusalim inspira necredincioşilor o teamă sfântă, un respect izvorât dintr-o recunoaştere a superiorităţii noii religii faţă de cea a zeilor păgâni; 6) credinţa trăită în lumina şi bucuria învierii a dus la creşterea miraculoasă a Bisericii. Necreştinii, care mai înainte i-au admirat cu teamă, au sfârşit prin a le primi credinţa (cf. CBL pag. 1468).
Nici lectura a II-a (Ap 1,9a. 12-13.17-19) nu este mai prejos în a ne arăta minunatele efecte ale învierii, arătând că ea este cheia timpului, alfa şi omega a toate, începutul şi sfârşitul, cel care este, care era şi care vine.
Elementul specific al religiei creştine, dat credinţei de înviere, stă tocmai în a-l considera pe Dumnezeu ca pe: Cel ce vine, sau: trebuie să vină; adică prezenţa sau revelaţia lui Dumnezeu în istorie nu-i terminată definitiv. Pentru aceasta spunea A. Krämer că Apocalipsul sfântului Ioan: Ne conduce la o înţelegere profundă a căilor lui Dumnezeu referitoare la Biserica sa şi chiar a întregii omeniri, înţelegere care duce la o adoraţie plină de smerenie (cf. CBL pag. 1936).
Datoria creştinului este aceea de a sta mereu în alertă, veghind, deoarece Dumnezeu va fi pentru el un mister şi o surpriză plină de iubire, aducătoare de împlinire şi fericire. Venirea surprinzătoare arată că Dumnezeu nu este programat de om când şi cum să vină. Isus, fiind Fiul lui Dumnezeu, va veni să pună capăt istoriei şi să inaugureze împărăţia veşnic fericită ca un adevărat rege al regilor desăvârşind toate. Cele şapte candelabre, printre care se află Fiul omului, reprezintă Biserica desăvârşită de capul ei, de Cristos rege încins cu brâul de aur, desăvârşire pe care i-o dă mereu prin darul de aur al învierii, prin Duhul Sfânt, pe care l-a meritat pentru Biserica sa prin misterul crucii.
Duhul Sfânt, care lucra toate în toţi, se dovedeşte a fi acelaşi Duh al vieţii de la începutul lumii când plutea deasupra apelor şi a făcut să apară viaţa pe pământ (cf. Gen 1,2), acelaşi Duh pe care Dumnezeu l-a suflat în faţa trupului de lut al lui Adam şi el a devenit fiinţă vie (cf. Gen 2,7), este acelaşi Duh care l-a înviat pe Cristos din morţi (Rom 8,11), este acelaşi Duh care acţionează acum în lume spre iertarea păcatelor, ca să înlăture moartea adusă de păcat şi să-l încorporeze pe om în sânul Bisericii. Biserica a fost predestinată pentru viaţa veşnică. Biserica prin Botez face să apară o “creatură nouă”, înzestrată cu Duhul Sfânt al învierii, pe care o transferă din împărăţia satanei în împărăţia iubirii lui Dumnezeu. Biserica prin sfântul Mir îl întăreşte pe om pentru misiunea sa din lume, dovedindu-se izvor de înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi temere de Dumnezeu, fiindcă aceste daruri ale Duhului Sfânt pun în mişcare credinţa, speranţa şi caritatea fiecărui membru al Trupului Mistic. Biserica prin Euharistie îl face părtaş pe om de dinamismul pascal, hrănindu-l cu însăşi pâinea învierii (cf. In 6,54).
Paştele ne cere an de an reînnoirea făgăduinţelor de la Botez, amintindu-ne de baia în care am fost spălaţi, ca să trăim adeziunea faţă de predestinaţia pe care o are Biserica; ne cere să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Cristos, de Duhul în care am fost renăscuţi, pentru a da în lume mărturie de credinţă în înviere prin operele de caritate faţă de aproapele; ne cere să ne hrănim cu sfânta Împărtăşanie, cu trupul şi sângele prin care am fost răscumpăraţi, ca germenul învierii pe care îl purtăm în noi să aducă roade sub influenţa Duhului Sfânt printr-un act de cult veşnic: îngenunchind cu Toma în faţa aceluia care a fost, este şi va fi Domnul meu şi Dumnezeul meu.
Astfel, urmând învăţătura din Duminica Albă şi întăriţi de credinţa sfântului Toma, ne vom învrednici ca: îmbrăcaţi în haine albe şi având în mâini ramuri de finic (semnul păcii şi bucuriei pascale), îi vom putea cânta veşnic, împreună cu mulţimea pe care nimeni nu o va putea număra: “Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe tron, şi de la miel” (Ap 7,9-10). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin