Predici

După victorie oricine simte o mare bucurie.
Învierea din morţi este o victorie dumnezeiască chiar pentru Fiul omului. Bucuria lui Isus este exprimată de antifona de la începutul solemnităţii de azi: “Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta: minunată s-a arătat ştiinţa ta, aleluia!” (cf. Ps 138,18.5-6).
Cristos înviat vrea să ne facă părtaşi la victoria şi la bucuria sa de a fi mereu cu Tatăl: “Părinte, vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine, ca să privească mărirea mea, pe care tu mi-ai dat-o!” (In 17,24).
Ce trebuie să facem ca să ajungem să contemplăm veşnic gloria Celui Înviat şi să ne bucurăm de victoria lui?
Trebuie să ne străduim să înţelegem Scripturile.
Pe femeile care au mers dis-de-dimineaţă la mormânt cu mirodenii ca să ungă trupul lui Isus, mesagerii cereşti le dojenesc pentru că îl caută pe Cel Viu printre cei morţi, fiindcă au uitat de cele ce el le spusese în Galileea, adică nu s-au încadrat în tradiţie, nu s-au străduit să transmită mai departe învăţătura divină. Femeia este menită să realizeze tradiţia, mai ales povestind copiilor săi, oferindu-le o dată cu laptele şi credinţa.
Simon-Petru şi Ioan, derutaţi de pânzele aruncate pe jos şi de giulgiul împăturit şi aşezat deoparte, sunt înspăimântaţi, nu fiindcă au uitat de ceea ce Isus le-a spus în Galileea, ci pentru că, la şcoala lui Isus fiind timp de trei ani, n-au învăţat cum să interpreteze Scripturile referitoare la învierea lui. Celor doi li se poate reproşa ceea ce Isus reproşase saduceilor care veniseră să-l ispitească în privinţa celor şapte fraţi care au avut aceeaşi soţie în această viaţă şi căruia dintre ei i se va cuveni la înviere, zicându-le: “Rătăciţi, neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu” (Mt 22,25-30).
Deşi evanghelistul Ioan îşi încheie relatarea cu cuvintele că el a văzut şi a crezut, nu putem fi siguri că este cu adevărat primul act de credinţă în învierea lui Isus, deoarece cine nu ştie Scripturile, nu poate crede în ele. Se pare că este vorba de faptul că a crezut în ceea ce-i spusese Maria Magdalena, şi anume că mormântul este gol, că cineva l-ar fi luat pe Isus şi ea nu ştie unde l-a pus.
Isus însuşi a reproşat iudeilor că ei nu cred în Scripturi: “Dacă aţi crede în Moise, aţi crede şi în mine, fiindcă despre mine a scris acesta. Dacă nu credeţi celor scrise de el, cum veţi crede cuvintelor mele?” (In 5,46-47). Exegeza Scripturii aparţinea numai bărbaţilor.
Cum aveau să creadă ucenicii în cuvântul lui Isus: Voi învia, când ei nu aveau capacitatea să înţeleagă Scriptura? Când Isus le vorbea despre învierea sa, pe ei îi apuca frica şi tristeţea (cf. Mt 17,23).
Este posibil ca o licărire de credinţă în înviere să fi avut apostolii Petru şi Ioan când au intrat în mormânt şi au văzut pânzele şi giulgiul în acea stare să-şi fi dat seama că nu este vorba de furt, fiindcă hoţii n-ar fi avut nici un interes să le lase acolo. Prin cuvintele că el “a văzut şi a crezut” pe baza unor semne, vrea să spună că pentru a crede în înviere nu-i necesară întâlnirea personală cu Isus, aşa cum Isus însuşi îi va spune lui Toma că “mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut” (In 20,29) şi printre cei fericiţi este posibil să fi fost Ioan însuşi în faţa mormântului gol (cf. CBL pag. 1430).
Credinţa în înviere este un dar al lui Dumnezeu care poate fi înţeles numai prin lumina Duhului Sfânt asupra Scripturii. Or, “Duhul Sfânt încă nu le era dat, deoarece Isus încă nu fusese glorificat” (Mc 9,10). Înainte de a-şi dovedi învierea prin forma văzută a prezenţei, prin atingerea mâinilor şi picioarelor, înainte de a vorbi şi mânca înaintea lor, Isus începe dovada învierii sale prin explicarea Scripturilor în drum spre Emaus: “Şi începând cu Moise şi cu toţi profeţii, le tălmăcea din toate Scripturile cele privitoare la el” (Lc 24,27).
Apostolii, şi mai ales evanghelistul Ioan, conştienţi de vinovăţia lor mai mare sau mai mică de a nu fi cunoscut Scripturile acum, după înviere şi coborârea Duhului Sfânt, vor căuta în Scripturi împlinirile mesianice şi în cele mai mici amănunte şi vor repeta deseori cuvintele: ca să se împlinească Scripturile sau: după Scripturi, chiar şi acolo unde nici noi nu ştim despre ce Scripturi este vorba.
În prima lectură l-am ascultat pe Petru. Inspirat de Duhul Sfânt pentru a înţelege Scripturile, se declară martor al învierii, adică poate confirma acest adevăr prin propria moarte. Acum înţelege că Dumnezeu l-a înviat pe Isus pentru a dovedi întregului univers că el este Mesia, judecătorul celor vii şi al celor morţi. Credinţa în înviere este o condiţie sine qua non pentru a obţine iertarea păcatelor şi propria înviere. Învierea lui Isus este glasul lui Dumnezeu care cuprinde toată forţa Scripturii prin care cheamă toate neamurile, din toate timpurile, de pretutindeni, la viaţă. Învierea, după Înălţarea lui Isus la cer, ne-a rămas adevăr de credinţă ca toţi oamenii să aibă acces la dânsa şi să se mântuiască. Nu-i adevăr ştiinţific, ci ştiinţă dumnezeiască proclamată de psalmist: Minunată s-a arătat ştiinţa ta. La marile adevăruri ştiinţifice din această lume au acces un număr redus de oameni – savanţii – şi numai ei se pot bucura de dânsele prin înţelegere, dar de credinţa în înviere se pot bucura toţi, de la mic la mare, de la ignorant la savant, de la sărac la bogat, de la sănătos la bolnav etc. Două lucruri se cer: credinţă şi lepădare de păcat.
Trăind Scripturile se ajunge la omul cel nou.
Cele două lecturi din scrisorile sfântului Paul (Col 3,1-4 şi 1Cor 5,6b-8) constituie un singur îndemn la unitate prin credinţa în învierea lui Isus. Învierea este coroana nepieritoare a vieţii noastre. Toţi trebuie să fim uniţi pentru a o dobândi, fiindcă într-însa este fericirea. Ca să ajungem la această fericire a învierii, toţi trebuie să fim uniţi în luptă contra păcatului, înlăturând drojdia veche cu preţul oricărei jertfe. Cristos însuşi, pentru că s-a jertfit pe sine pentru păcatele noastre, a înviat. Nu există bucurie adevărată în Cristos fără spiritul de jertfă al lui Cristos, fără iubire. Tot caritate fraternă care duce la înviere este şi aceea de a dojeni pe cei greşitori, ca să fie aduşi pe calea desăvârşirii, adică la starea omului nou menit să spună cu Isus: Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta; minunată s-a arătat ştiinţa ta, aleluia.
Omul nou este omul adevărat, aşa cum l-a conceput (Dumnezeu) din veşnicie, omul credincios vocaţiei de om. Omul nou nu este un “alt om”, smuls din condiţia sa pământească spre a fi aşezat într-un paradis oarecare. Opoziţia stă între păcat şi har: omul vechi trăieşte în iluzia că îşi poate realiza destinul său recurgând numai la forţele proprii; omul nou împlineşte cu desăvârşire voinţa lui Dumnezeu, care singur poate să-l admită la starea de “fiu”; ştie că tezaurul fidelităţii sale faţă de chemarea primită stă în ascultarea faţă de condiţia pământească până la moarte; ştie că acest “da” faţă de starea sa de creatură constituie suportul necesar al acelui “da” de fiu adoptiv al lui Dumnezeu (J. Frisque; cf. MAC pag. 336).
Omul nou este acela care dă mărturie prin propria viaţă că trăieşte bucuria învierii lui Isus adâncindu-se tot mai mult în cunoaşterea Sfintelor Scripturi în Duhul Sfânt.
Omul nou, omul învierii, nu încetează de a se ruga ca biruinţa lui Isus asupra morţii să-i deschidă porţile vieţii veşnice: dă-ne harul ca, sărbătorind învierea Domnului, să înviem, prin înnoirea Duhului tău, în lumina vieţii (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin