Predici

Cum prea bine ştim toţi, şi cum de altfel a fost definit încă din antichitate, omul este un animal raţional. Ca atare, el singur dintre toate fiinţele de pe pământ se poate ridica, prin raţionament, de la lucrurile materiale la cele spirituale, de la efect la cauză şi astfel să-şi dea seama că toate lucrurile însufleţite precum şi cele neînsufleţite depind în existenţa şi în toate acţiunile lor de o cauză primă necreată, de o fiinţă supremă – de Dumnezeu: faţă de care mintea şi inima îi spune că are anumite îndatoriri. Astfel că este la fel de adevărată şi definiţia naturalistului şi antropologului francez Arnold de |uatrefages (1850-1925), care spune că omul este un animal religios; căci ce este religia, dacă nu recunoaşterea dependenţei absolute a omului de Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul nostru suprem, şi îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din ea. Şi cea dintâi şi cea mai elementară îndatorire este actul minţii şi al inimii prin care omul îşi manifestă supunerea totală şi omagiul laudei faţă de Dumnezeu; în al doilea rând, recunoştinţa şi mulţumita pentru harurile primite de la El; în al treilea rând, sentimentul de căinţă pentru ofensele pricinuite maiestăţii lui infinite prin încălcarea voinţei Lui şi, în al patrulea rând, actul prin care Îi cerem lui Dumnezeu ajutoarele de care avem nevoie. De aci, cele patru feluri de rugăciuni ce le întâlnim la toate popoarele – începând cu triburile cele mai primitive: rugăciunea de adoraţie, rugăciunea de mulţumită, rugăciunea de împăcare, rugăciunea de ispăşire şi reparare şi rugăciunea de cerere.

Rugăciunea este un act religios atât de necesar, încât Donoso Cortes, orator şi om politic, una din gloriile literaturii spaniole, spunea: “Eu cred că dacă ar fi o singură oră, o singură zi în care pământul să nu înalţe nici o rugăciune spre Cer, acea oră, acea zi ar fi ultima zi şi ultima oră a universului” (Ioan Vultur, Comoara predicatorilor, Blaj, 1943, p. 92).

Desigur, primul loc în evlavia noastră trebuie să îl ocupe rugăciunea de adoraţie, de mulţumire şi ispăşire, dar experienţa ne arată că noi mai frecvent îi cerem lui Dumnezeu şi neglijăm adoraţia şi mulţumita, atrăgând asupra noastră reproşul adresat de Isus celor nouă leproşi, care după ce au fost vindecaţi de Mântuitorul nu s-au întors să-I mulţumească.

Minunea vindecării celor doi orbi din Capernaum, citită azi, în cea de-a şaptea duminică după Rusalii, ne oferă prilejul de a face câteva reflecţii asupra rugăciunii de cerere.

Temeiul rugăciunii de cerere este iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru noi, copiii Săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, nevoia permanentă şi urgentă ce o avem de ajutorul Său. Fiind El Tatăl nostru, nu doreşte altceva decât să ne împărtăşească viaţa Sa şi să ne-o sporească cu harurile Sale prin Fiul Său care a venit la noi “plin de har şi de adevăr” şi care ne promite că ne va da “tot ce vom cere de la Tatăl în numele Său” (Ioan XVI, 23). Suntem cerşetori într-o permanentă lipsă a harului, atât în ordinea naturală cât şi în cea supranaturală. În ordinea naturală, nu ne putem păstra nici existenţa, nici puterea dacă nu ne susţine El ca să nu cădem în nefiinţă. Este adevărat că depindem de cauze fizice, dar acestea sunt conduse de Dumnezeu. Spunem de pildă că avem creier cu care gândim, braţe cu care muncim, dar creierul şi braţele sunt puse în acţiune prin ceea ce se numeşte concursul divin, prezent în întreaga fire. În ordinea supranaturală avem şi mai multă nevoie de lumină pentru spirit şi de sprijin pentru voinţă, ca să ne putem atinge scopul ultim: mântuirea. Şi cine ni le va da pe toate acestea, dacă nu Cel Preabun şi atotputernic?

Şi să nu se spună că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştie din veşnicie ce ne lipseşte în momentul dat, şi, fiind preabun, ne dăruieşte la momentul oportun. Desigur – spune Sfântul Toma de Auino – Dumnezeu ne dăruieşte din generozitate multe lucruri, fără să I le cerem, dar unele nu le acordă decât prin rugăciune, şi aceasta spre a-I arăta încredere şi a-L recunoaşte ca autor al tuturor bunurilor. Iată de ce păcătuiesc grav cei ce nu se roagă şi nu îşi aduc aminte de Dumnezeu decât în încercări grele.

Important este însă nu atât cât ne rugăm, ci cum ne rugăm; nu cantitatea ci calitatea rugăciunii. De aceea, numai acea rugăciune este ascultată care întruneşte condiţiile cerute atât din partea obiectului, adică a ceea ce cerem, cât şi din partea subiectului, adică din partea mea, care mă rog.

Cea mai importantă condiţie care se cere din partea obiectului este de a cere, în primul rând şi în mod absolut, bunurile spirituale, adică acelea care ne sfinţesc şi ne conduc la scopul ultim, iar bunurile vremelnice să le cerem în mod secundar şi numai în măsura în care nu ne primejduiesc mântuirea. Aceasta ne-o spune însuşi Isus: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor da în plus” (Matei VI, 33). Desigur, deşi bunurile vremelnice nu pot satisface aspiraţia sufletului spre fericire, totuşi în măsura în care sunt necesare vieţii e permis să le cerem, dar trebuie să le subordonăm scopului suprem. Ba chiar şi un oarecare har spiritual trebuie să-l condiţionăm de conformitatea cu voinţa lui Dumnezeu, deoarece El, fiind arhitectul care a conceput din eternitate planul sfinţirii noastre, numai El ştie ce se potriveşte cu acest plan – suferinţa, încercarea, eşecul; ori sănătatea, bucuria şi succesul.

Din partea mea, care mă rog, condiţiile esenţiale ce mi se cer ca rugăciunea să-mi fie ascultată sunt smerenia şi încrederea.

Smerenia decurge din însăşi natura rugăciunii, căci ajutorul care-l cerem este gratuit, fără merit din partea noastră; neavând deci nici un drept la el, suntem simpli cerşetori la tronul milei divine. De aceea rugăciunea smerită a vameşului care nu îndrăznea nici să-şi ridice ochii la Cer, este primită, pe când a fariseului îngâmfat care se laudă cu faptele sale în faţa lui Dumnezeu este respinsă. Dumnezeu “se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde III, 34; apud Sfântul Iacob IV, 6).

Din smerenie se naşte încrederea în bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi în meritele Domnului Isus. Credinţa ne învaţă că Dumnezeu este iubire şi se apleacă spre noi cu o generozitate cu atât mai mare cu cât ne încredem mai mult în mila Sa. Cel ce nu are încredere absolută în bunătatea lui Dumnezeu, bazat pe promisiunea Mântuitorului care ne-a asigurat că orice vom cere de la Tatăl în numele Său ne va da, să nu gândească acela că va primi ceva de la Domnul (Iacob I, 7). Oare rugăciunea mea crede în rugăciune? Rugăciunea mea valorează cât încrederea ce o investesc în ea. Puterea lui Dumnezeu e gata să lucreze în mine, în viaţa mea, numai când mă rog cu o încredere totală, fantastică, împotriva oricărei speranţe omeneşti. Isus o spune limpede: “De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acesta: Treci de aici acolo, şi va trece, şi nimic nu va mai fi cu neputinţă” (Matei XVII, 20). Şi tot Isus ne asigură: “Toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Marcu XI, 24). Iată de ce Isus, în minunile pe care le face, pretinde întotdeauna credinţă. Astfel, în Evanghelia de astăzi, Isus îi întreabă pe cei doi orbi: “Credeţi că pot să fac aceasta?” – “Da Doamne”. Şi Isus, atingându-le ochii, le zice; “După credinţa voastră să vă fie”. Şi li s-au deschis ochii. În alt loc, Isus, înainte de a-l vindeca pe tânărul demonizat, îi spune tatălui acestuia: “De poţi crede, toate se pot celui credincios” (Marcu IX, 23). Sunt apoi deosebit de impresionante smerenia şi încrederea stăruitoare cu care femeia canaaneancă îl imploră pe Isus să-i vindece fiica posedată de spirit diabolic; atât de impresionante încât însuşi Isus exclamă: “O, femeie, mare este credinţa ta, facă-ţi-se precum voieşti” (Matei XV, 28).

Dar, întrucât sfinţirea şi mântuirea noastră constă în a împlini în toate voinţa lui Dumnezeu, şi rugăciunile noastre trebuie să le condiţionăm de voinţa Lui, de acel “Fie voia Ta”, pe care îl rostim în rugăciunea Tatăl Nostru. Fiind El Tatăl nostru, chiar şi atunci când după rugăciuni stăruitoare refuză să ne dea ceea ce cerem, o face fie pentru că prevede că lucrul cerut ar fi spre răul nostru, fie pentru a ne da prilej să ne arătăm fidelitatea faţă de El, ori pentru a ne da un alt dar mai folositor.

În Confesiuni, Sfântul Augustin ne istoriseşte că, scârbit de viaţa uşuratică în care i se scurgea tinereţea, se hotărî să părăsească Africa şi să plece la Roma. Mama sa, o femeie sfântă, care se ruga neîncetat pentru întoarcerea la Dumnezeu a fiului ei, se împotrivi plecării de teama ca nu cumva, ajuns în acel mediul imoral din capitala imperiului, tânărul Augustin să se piardă definitiv. Sperând că va izbuti să-l înduplece, la plecare, în ultimul moment, Monica îl însoţi până în port de unde urma să se îmbarce spre Roma. Cum corabia întârziase, Monica intră într-un mic sanctuar de pe plajă şi îşi petrecu noaptea în rugăciune, implorându-L pe Isus să împiedice plecarea fiului. Dimineaţa, când coborî în port, corabia în care urcase Augustin plecase. Aşadar nu numai că rugăciunea nu i-a fost ascultată, dar tocmai rugăciunea a fost aceea care nu l-a împiedicat pe Augustin să plece, pe când dacă mama sa ar fi rămas toată noaptea lângă el, poate, aruncându-se cu lacrimi în braţele lui, l-ar fi oprit. Şi, dacă cineva i-ar fi spus că este prea robită de instinctul matern, ea i-ar fi răspuns că e nedrept faţă de ea şi că, dimpotrivă, ea nu se gândea decât la binele sufletesc al fiului ei, expus pierzaniei în Cetatea Eternă: pe când dacă rămânea lângă ea ar fi revenit cu timpul la Dumnezeu. “Şi nu am fost ascultată”, se plângea ea. Şi totuşi a fost ascultată, căci ajuns la Milan în contact cu Sfântul Ambroziu, fascinat de acest mare Sfânt Părinte al Bisericii, Augustin se întoarce la Dumnezeu şi, apoi, revenit în Africa, ajunge episcop de Hipo şi unul din marii Părinţi şi scriitori ai Bisericii universale. Iată deci, cum bunul Dumnezeu, neîmplinindu-i o fierbinte rugăciune de moment, i-a împlinit Sfintei Monica rugăciunea dintotdeauna, aceea prin care ceruse, timp de 18 ani, convertirea şi sfinţirea fiului ei. Aceasta era “cardo desiderii ejus” – pivotul dorinţei sale.

Iubiţi credincioşi, şi noi, fiecare, am constatat nu o dată că rugăciunile noastre nu au fost ascultate. Şi totuşi nu e aşa, căci Dumnezeu fiind preabun ne-a dat în schimb un bun mai mare, de care poate ne-am dat seama mai târziu, sau pe care îl vom cunoaşte numai în veşnicie. Suntem adeseori ispitiţi să ne descurajăm şi să protestăm în urma neîmplinirii unor cereri insistente şi să ne supărăm asemeni pruncului căruia mama, în iubirea ei îi opreşte mâna întinsă spre flacără, şi nu ne gândim că ceea ce cerem cu atâta ardoare ne-ar fi compromis mântuirea. Sfântul Toma de Auino compară planul Proniei divine cu un covor întors cu dosul spre noi, în care nu vedem decât fire rupte şi încâlcite, neputând vedea figurile de pe faţa lui. De abia dincolo, în viaţa viitoare, ni se va dezvălui planul Providenţei în toată frumuseţea lui. Şi atunci, în viziunea fericitoare a Feţei lui Dumnezeu, îl vom binecuvânta pe Dumnezeu “pentru zilele în care am fost umiliţi şi pentru anii în care am văzut rele”, cum spune Psalmistul. Iată de ce toate cererile noastre să le condiţionăm de conformitatea lor cu voinţa divină, conformitate în care constă secretul iubirii faţă de Dumnezeu. Şi ştim că “celui ce Îl iubeşte pe Dumnezeu toate i se întorc spre bine. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin