Start > Ritul bizantin > Darurile Învierii: ziua Domnului, pacea și bucuria

Darurile Învierii: ziua Domnului, pacea și bucuria

29 March 2010
1,550 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paști (A Tomii)

Partea a II-a

I. Pacea și bucuria

Învierea este Isus, care îi vizitează pe apostoli și reface relația cu ei. Faptul că după opt zile, Isus se prezintă din nou apostolilor, cu salutul păcii, arată că oamenii au nevoie, zi după zi, să primească pacea de la Dumnezeu. De fapt, credința în Cel înviat cauzează trecerea de la frică, la bucuria care se naște din faptul de a-L fi văzut pe Domnul! Credința în Înviere nu depinde de “vederea și atingerea lui Isus“, ci de credința în predica acelora care – întâlnindu-L – și-au schimbat viața lor, trecând de la frică la bucurie, de la necredință la credință.

Apărându-le în aceeași seară în care a Înviat și salutându-i cu darul păcii, Isus arată că: îi recunoaște din nou, ca fiind persoane demne de prietenie și stimă, chiar dacă L-au abandonat în timpul patimilor Sale. DE fapt, Învierea este Isus viu în mijlocul nostru, prezent în rândurile comunității acelora care cred în El, îngrijindu-se de viața și de credința fiecăruia.

Venind, Isus le-a spus: Pace vouă!. Acestea sunt primele cuvinte pe care Înviatul le adresează ucenicilor. Deoarece îi întâmpină cu salutul păcii și nu le impută apostolilor trădarea, Isus le arată că nu judecă precum oamenii. Numai acum, când se întâlnesc cu Isus cel înviat, ucenicii înțeleg cu adevărat ce înseamnă “darul păcii divine”, izvor al bucuriei. Notăm că întâlnirea cu Înviatul și darul păcii, sunt binefacerile pe care fiecare om de pe pământ le așteaptă, mai presus de orice. Aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, deoarece pacea este un dar al Înviatului.

Ucenicii s-au bucurat văzându-L pe Domnul“. “Bucuria” este un alt dar al Învierii. Nu este vorba de un sentiment trecător, ci de o stare concretă, care trebuie să însoțească creștinul de-a lungul vieții sale, indiferent de problemele prin care trece. Bucuria care a izvorât din Învierea Domnului, nu trebuie să dispară din inima și viața nici unui creștin. Astfel va putea să nu-și piardă pacea din viață. Creștinul este cel care întotdeauna știe să se bucure, primind acest dar direct de la întâlnirea sa cu Înviatul, fiind convins că nici un rău nu-l mai poate distruge.

Și ucenicii s-au bucurat, văzându-L pe Domnul“: adevărata bucurie o experimentăm doar în întâlnirea cu Isus… “Bucuria” este cel dintâi element al credinței creștine, care mărturisește că Isus a înviat! De câtă bucurie este invadată viața noastră? Bucuria Învierii este cea care îi determină pe apostoli – ca împreună cu primii creștini – să-și reorganizeze viața și să pună totul în comun: începând să trăiască o viață bazată pe principiile solidarității și într-ajutorării reciproce, așa cum am ascultat citindu-se din Faptele Apostolilor.

Să nu uităm că ucenicii înainte de a-L întâlni pe Isus cel înviat, se închiseseră în Cenaclu, plini de frică. Numai bucuria îi va împinge să-L vestească pe Isus până la marginile pământului, chiar cu costul vieții. Astfel, ne-au arătat că nimic nu este mai important, decât bucuria de a fi cu Domnul și de a face voia Lui!

Situația din zilele noastre ne arată că mai avem mult de lucru: oamenii care trăiesc în frică, în foame, în violență, în războaie… și așteaptă de la noi să le vestim bucuria Învierii și a păcii. Să nu uităm că vom putea trăi în pace, numai dacă mai înainte vom primi prezența lui Isus cel Înviat, în noi! Și ucenicii primesc pacea, doar după ce s-au întâlnit cu Înviatul.

De fiecare dată, când Isus se arată ucenicilor, le spune: “Pace vouă!” Pacea este binele cel mai mare. Pacea și întâlnirea cu Isus sunt strâns legate între ele: pacea este un dar al lui Isus cel Înviat! Frica apostolilor era cauzată tocmai de faptul că Isus lipsea din mijlocul lor.

Pacea lui Isus este mai puternică decât toate slăbiciunile din inima mea, toate preocupările și luptele mele interioare. O doresc? O primesc? Este o pace pe care nimeni și nimic nu o poate distruge, doar pentru că nu este ceva uman și trecător.

Sf. Francisc dorea ca frații săi să se întâmpine cu salutul: “Domnul să-ți dea pacea!“… Unul dintre frații săi a obiectat, dar Francisc i-a răspuns că acest salut va fi apreciat în lumea întreagă. De fapt, Pax et bonum, “Pace și bine!” este salutul franciscan, care se folosește și în zilele noastre.

Să ne amintim că la Cina cea de Taină, Isus zise: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Io 14, 27). Și iarăși, doar cu o săptămână înainte, la intrarea Sa în Ierusalim, spuse: “Dacă ai fi înțeles și tu, în această zi, calea păcii… dar a fost ascunsă dinaintea ochilor tăi…“. De fapt, în mai puțin de 40 de ani, Ierusalimul a fost asediat de către romani.

Pacea este pentru lume, ceea ce drojdia este pentru aluat: ea permite societății să se dezvolte și oamenilor să simtă gustul și frumusețea vieții. În teorie, toți știu că pacea se naște din prudență și izvorăște abundența. Faptele “creștinilor” contrazic des acest crez, pentru că omul care nu este în pace cu Dumnezeu, nu este împăcat cu sine și atunci nu poate trăi în bună înțelegere cu semenii săi. Numai cel care trăiește în iubirea lui Dumnezeu, poate fi în armonie cu aproapele său.

A trăi în pace cu aproapele nu înseamnă a-i permite să facă tot ce vrea, ci a avea o afinitate de sentimente și de idealuri, lucru posibil numai dacă punctul de referință este Dumnezeu. Și apostolul Toma dorea pacea, în sensul: să fie lăsat în pace. Acest fapt îl face să fie ostil. Invitația lui Isus de a intra în relație intimă cu El, îl trezește și îl introduce într-un nou raport cu ceilalți apostoli.

Omul se bucură de adevărata pace, atunci când trupul său este supus spiritului și spiritul, lui Dumnezeu. Dacă păcatul rupe armonia cu Dumnezeu și cu aproapele, credința ne îndeamnă să biruim păcatele noastre, pentru a trăi în pace cu Dumnezeu. Credința noastră se măsoară și în funcție de câtă pace și liniște sufletească reușim să transmitem prin comportamentul nostru, celor de lângă noi.

Apoi Isus le-a dăruit Spiritul Sfânt, producând în ei o schimbare importantă: îi transformă în creaturi noi, îi regenerează, introducându-i într-o lume în care moartea nu mai are putere, o lume în care domnește pacea și bucuria.

Din păcate, Învierea lui Isus de multe ori nu constituie o bucurie mare pentru noi… “Nu sunt puțini creștinii – spunea papa Paul al VI-lea - care au despre religie (credință) idei greșite: poate sunt convinși că, credința este ceea ce de fapt nici nu se poate numi credință, adică se opune filozofiei, progresului, îl umilește pe om, îi întristează viața. Din lumina învierii dorim să dăruim o rază de lumină, tuturor celor care doresc să o primească, ca dar. Cristos Cel Înviat este prima Rază a Paștilor, adică a vieții înviate în Cristos și în noi, cei care dorim să fim creștini. Și este Bucuria. Creștinismul este bucurie. Harul este bucurie. Amintiți-vă de acest fapt, o, oameni, o, prieteni! Cristos este adevărata Bucurie a lumii. Într-adevăr, viața creștină este austeră, cunoaște înfrânarea și durerea, acceptă crucea, se jertfește și când este necesar, înfruntă suferința. Dar în adâncul său este întotdeauna “fericire: Bucurie”” (28 martie 1964).

II. Ziua Domnului

Toma lipsea… Isus se reîntoarce duminica următoare, inaugurând ritmul săptămânal și arătându-ne că într-adevăr, se preocupă de toți oamenii, inclusiv de cei care au probleme de credință. Această apariție se încheie cu un mesaj de fericire adresat generațiilor viitoare (și nouă): “Fericiți cei care nu vor vedea, dar vor crede“.

Aparițiile lui Isus – în zi de duminică – ne spun: este un timp propice, în care creștinii îl întâlnesc pe Dumnezeu și primesc darurile Sale. Este vorba de duminica, ziua Domnului. Când ucenicii se adună în acea zi: “Vine Isus!“. De fapt, patima și moartea Sa, care păreau că L-au învins, au inaugurat “prezența” Sa definitivă în mijlocul oamenilor! O prezență nouă, care nu mai este limitată în timp sau spațiu: Isus vine când “ușile erau încuiate“… Nimic nu-L poate împiedica să fie în mijlocul lor.

După două mii de ani, observăm că numai dacă vrem, putem crede. Credința este strâns legată de libera noastră alegere. Totuși, cei care aleg să creadă, primesc o bucurie, pe care necredincioșii nu o pot înțelege. De fapt, credința în moartea și învierea lui Isus este o formă de înțelepciune, care nu poate fi percepută de omul necredincios și care dă un gust nou lucrurilor.

În zi de duminică Domnul vine și dăruiește Spiritul, transmițându-le credincioșilor reuniți posibilitatea iertării păcatelor, adică de a fi eliberați de lanțurile păcatelor și de frica morții. Este duminica, ziua în care credința omului se maturizează, pentru că este iluminată de venirea Înviatului în mijlocul nostru.

Această pericopă ne explică în chip minunat, participarea la Euharistia duminicală, la “celebrarea morții și Învierii Domnului“. Ca să pricepem mai bine, trebuie să fim atenți la schimbările care se produc în viața ucenicilor, imediat după ce se întâlnesc cu Înviatul. Mesajul este clar: chiar dacă venim la Biserică invadați de multe preocupări, cu inima plină de întristare, trebuie să-i permitem lui Isus să ni se arate și să ne vorbească; să primim puterea și invitația Sa de a fi martorii Învierii, să ne deschidem inimile, ca să permitem pătrunderea bucuriei divine în interiorul nostru. Cu puterea primită de la Dumnezeu, viața noastră va respira, va învia.

Explicarea primei lecturi

Evanghelia ne cheamă să trăim ca oameni înviați în Isus Cristos, căci în noaptea Învierii am perceput puterea Dumnezeului salvator.

Sunt trei locuri în care F.Ap. prezintă viața primilor creștini după înviere: (F.Ap. 2, 42-47; 4, 32-35; 5, 12-20). Biserica ne propune astăzi spre meditare cel de al treilea text.

Conștientizând și experimentând lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu pentru noi, suntem chemați să-i slujim și să-i iubim pe frații noștri cu aceeași iubire divină, capabilă să-i învie din mormântul suferințelor lor. Acesta este atașamentul care îi inspiră și îi ajută pe cei dintâi creștini, să pună totul la picioarele apostolilor și să trăiască în iubire și fraternitate.

Acest stil de viață se naște nu dintr-o filozofie, ci din credința în Isus cel Înviat. Rămânem cu o mare întristare în suflet, observând că după 2000 de ani de creștinism, s-a dezlănțuit în sânul culturii și al societății noastre, mai puternic ca niciodată, fenomenul divorțului. Practic, am ajuns să trăim exact invers, față de modelul pe care ni l-au lăsat cei dintâi creștini. Uităm că, în discursul de rămas bun, pe care Isus îl face ucenicilor înainte de a fi batjocorit și răstignit pe cruce, le zice: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Io 15, 12-13).

Viața celor dintâi creștini este o viață trăită în credință și în iubire, bazată pe cuvântul Scripturii și pe credința în Acela care, a pătimit și a înviat pentru mântuirea noastră, pentru a ne dărui o viață nouă, fără egoism, fără obsesia puterii pământești, ci izvorâtă din iubirea și slujirea aproapelui.

O asemenea viață poate părea grea, însă nu imposibilă, deoarece Isus nu ne-a lăsat singuri, nu ne-a abandonat… El ni l-a trimis pe Spiritul Sfânt, iar Acesta ne învață să iubim, așa cum Cristos a iubit.

Azi nu ni se cere să punem în comun toate bunurile noastre, dar este esențial să ne recunoaștem calitățile și să le punem în slujba familiei noastre și a fraților noștri. Trebuie să nu ne lăsăm ispitiți de dorința de a domina peste alții, de a fi răi cu ei, de a-i marginaliza, ci a încerca să trăim într-o armonie creștinească, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu.

Oare nu trăim mai mereu relațiile cu cei de lângă noi, ca și cum Isus nu ar fi înviat? Ca și cum nu am fi frați și fii ai lui Dumnezeu? Un rol negativ în acest sens îl ocupă mentalitatea anti-creștină, care s-a instaurat în cultura noastră, care a eliminat “păcatul”, înlocuindu-l cu vina.

Societatea noastră nu mai vorbește de “păcat”, pentru că vrea să se realizeze fără Dumnezeu. Dorește să elimine legea divină și să se bazeze doar pe legea umană, imperfectă. Azi se vorbește despre “vină”, înțelegând prin acest cuvânt greșelile pe care un om le face, față de un altul. Isus ne învață că “greșelile” pe care le facem față de frații noștri, sunt păcate împotriva lui Dumnezeu. Dacă noi jignim un copil și părinții lui află, nu se poate să nu se întristeze… La fel se supără și Domnul, când vede că ne jignim între noi!

Paștile nu desemnează evenimentul întâmplat în ziua învierii, ci privesc întreaga istorie a mântuirii omului: întreaga viață a fiecărui om… Faptul că Isus a biruit păcatul și moartea, dăruindu-ne mântuirea, nu trebuie să ne lase pasivi. Fiecare dintre noi suntem chemați să vestim acest mister, dar mai ales să ne schimbăm în bine viețile noastre.

Concluzie

Cum putem să gustăm biruința Învierii, atâta vreme cât majoritatea timpului, ne gândim doar la noi? Cum putem crede în Dumnezeu, din moment ce, dorința vieții noastre pare satisfăcută numai în cazul în care adunăm tot mai mult, fără să ne intereseze dacă cel de lângă noi, reușește să trăiască doar de pe o zi pe alta? Cum putem crede, dacă ne lăsăm dominați de frică, oboseală și neîncredere?

Cum M-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi“. Pot crede că am primit o misiune divină? Unde și pentru cine lucrez? Îl prefer pe Domnul și răsplata Sa sau mă supun altor patroni, căutând alte recompense trecătoare?

Iubiților! Dacă avem o datorie în Biserică, ea este aceea de a vesti pacea, iertarea și darul Spiritului, pe care Isus Înviatul le-a oferit tuturor oamenilor. Amin.

Ritul bizantin