Predici

Partea a II-a

I. Pacea şi bucuria

Învierea este Isus, care îi vizitează pe apostoli şi reface relaţia cu ei. Faptul că după opt zile, Isus se prezintă din nou apostolilor, cu salutul păcii, arată că oamenii au nevoie, zi după zi, să primească pacea de la Dumnezeu. De fapt, credinţa în Cel înviat cauzează trecerea de la frică, la bucuria care se naşte din faptul de a-L fi văzut pe Domnul! Credinţa în Înviere nu depinde de “vederea şi atingerea lui Isus“, ci de credinţa în predica acelora care – întâlnindu-L – şi-au schimbat viaţa lor, trecând de la frică la bucurie, de la necredinţă la credinţă.

Apărându-le în aceeaşi seară în care a Înviat şi salutându-i cu darul păcii, Isus arată că: îi recunoaşte din nou, ca fiind persoane demne de prietenie şi stimă, chiar dacă L-au abandonat în timpul patimilor Sale. DE fapt, Învierea este Isus viu în mijlocul nostru, prezent în rândurile comunităţii acelora care cred în El, îngrijindu-se de viaţa şi de credinţa fiecăruia.

“Venind, Isus le-a spus: Pace vouă!“. Acestea sunt primele cuvinte pe care Înviatul le adresează ucenicilor. Deoarece îi întâmpină cu salutul păcii şi nu le impută apostolilor trădarea, Isus le arată că nu judecă precum oamenii. Numai acum, când se întâlnesc cu Isus cel înviat, ucenicii înţeleg cu adevărat ce înseamnă “darul păcii divine”, izvor al bucuriei. Notăm că întâlnirea cu Înviatul şi darul păcii, sunt binefacerile pe care fiecare om de pe pământ le aşteaptă, mai presus de orice. Aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, deoarece pacea este un dar al Înviatului.

“Ucenicii s-au bucurat văzându-L pe Domnul“. “Bucuria” este un alt dar al Învierii. Nu este vorba de un sentiment trecător, ci de o stare concretă, care trebuie să însoţească creştinul de-a lungul vieţii sale, indiferent de problemele prin care trece. Bucuria care a izvorât din Învierea Domnului, nu trebuie să dispară din inima şi viaţa nici unui creştin. Astfel va putea să nu-şi piardă pacea din viaţă. Creştinul este cel care întotdeauna ştie să se bucure, primind acest dar direct de la întâlnirea sa cu Înviatul, fiind convins că nici un rău nu-l mai poate distruge.

“Şi ucenicii s-au bucurat, văzându-L pe Domnul“: adevărata bucurie o experimentăm doar în întâlnirea cu Isus… “Bucuria” este cel dintâi element al credinţei creştine, care mărturiseşte că Isus a înviat! De câtă bucurie este invadată viaţa noastră? Bucuria Învierii este cea care îi determină pe apostoli – ca împreună cu primii creştini – să-şi reorganizeze viaţa şi să pună totul în comun: începând să trăiască o viaţă bazată pe principiile solidarităţii şi într-ajutorării reciproce, aşa cum am ascultat citindu-se din Faptele Apostolilor.

Să nu uităm că ucenicii înainte de a-L întâlni pe Isus cel înviat, se închiseseră în Cenaclu, plini de frică. Numai bucuria îi va împinge să-L vestească pe Isus până la marginile pământului, chiar cu costul vieţii. Astfel, ne-au arătat că nimic nu este mai important, decât bucuria de a fi cu Domnul şi de a face voia Lui!

Situaţia din zilele noastre ne arată că mai avem mult de lucru: oamenii care trăiesc în frică, în foame, în violenţă, în războaie… şi aşteaptă de la noi să le vestim bucuria Învierii şi a păcii. Să nu uităm că vom putea trăi în pace, numai dacă mai înainte vom primi prezenţa lui Isus cel Înviat, în noi! Şi ucenicii primesc pacea, doar după ce s-au întâlnit cu Înviatul.

De fiecare dată, când Isus se arată ucenicilor, le spune: “Pace vouă!” Pacea este binele cel mai mare. Pacea şi întâlnirea cu Isus sunt strâns legate între ele: pacea este un dar al lui Isus cel Înviat! Frica apostolilor era cauzată tocmai de faptul că Isus lipsea din mijlocul lor.

Pacea lui Isus este mai puternică decât toate slăbiciunile din inima mea, toate preocupările şi luptele mele interioare. O doresc? O primesc? Este o pace pe care nimeni şi nimic nu o poate distruge, doar pentru că nu este ceva uman şi trecător.

Sf. Francisc dorea ca fraţii săi să se întâmpine cu salutul: “Domnul să-ţi dea pacea!“… Unul dintre fraţii săi a obiectat, dar Francisc i-a răspuns că acest salut va fi apreciat în lumea întreagă. De fapt, Pax et bonum, “Pace şi bine!” este salutul franciscan, care se foloseşte şi în zilele noastre.

Să ne amintim că la Cina cea de Taină, Isus zise: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Io 14, 27). Şi iarăşi, doar cu o săptămână înainte, la intrarea Sa în Ierusalim, spuse: “Dacă ai fi înţeles şi tu, în această zi, calea păcii… dar a fost ascunsă dinaintea ochilor tăi…“. De fapt, în mai puţin de 40 de ani, Ierusalimul a fost asediat de către romani.

Pacea este pentru lume, ceea ce drojdia este pentru aluat: ea permite societăţii să se dezvolte şi oamenilor să simtă gustul şi frumuseţea vieţii. În teorie, toţi ştiu că pacea se naşte din prudenţă şi izvorăşte abundenţa. Faptele “creştinilor” contrazic des acest crez, pentru că omul care nu este în pace cu Dumnezeu, nu este împăcat cu sine şi atunci nu poate trăi în bună înţelegere cu semenii săi. Numai cel care trăieşte în iubirea lui Dumnezeu, poate fi în armonie cu aproapele său.

A trăi în pace cu aproapele nu înseamnă a-i permite să facă tot ce vrea, ci a avea o afinitate de sentimente şi de idealuri, lucru posibil numai dacă punctul de referinţă este Dumnezeu. Şi apostolul Toma dorea pacea, în sensul: să fie lăsat în pace. Acest fapt îl face să fie ostil. Invitaţia lui Isus de a intra în relaţie intimă cu El, îl trezeşte şi îl introduce într-un nou raport cu ceilalţi apostoli.

Omul se bucură de adevărata pace, atunci când trupul său este supus spiritului şi spiritul, lui Dumnezeu. Dacă păcatul rupe armonia cu Dumnezeu şi cu aproapele, credinţa ne îndeamnă să biruim păcatele noastre, pentru a trăi în pace cu Dumnezeu. Credinţa noastră se măsoară şi în funcţie de câtă pace şi linişte sufletească reuşim să transmitem prin comportamentul nostru, celor de lângă noi.

Apoi Isus le-a dăruit Spiritul Sfânt, producând în ei o schimbare importantă: îi transformă în creaturi noi, îi regenerează, introducându-i într-o lume în care moartea nu mai are putere, o lume în care domneşte pacea şi bucuria.

Din păcate, Învierea lui Isus de multe ori nu constituie o bucurie mare pentru noi… “Nu sunt puţini creştinii – spunea papa Paul al VI-lea - care au despre religie (credinţă) idei greşite: poate sunt convinşi că, credinţa este ceea ce de fapt nici nu se poate numi credinţă, adică se opune filozofiei, progresului, îl umileşte pe om, îi întristează viaţa. Din lumina învierii dorim să dăruim o rază de lumină, tuturor celor care doresc să o primească, ca dar. Cristos Cel Înviat este prima Rază a Paştilor, adică a vieţii înviate în Cristos şi în noi, cei care dorim să fim creştini. Şi este Bucuria. Creştinismul este bucurie. Harul este bucurie. Amintiţi-vă de acest fapt, o, oameni, o, prieteni! Cristos este adevărata Bucurie a lumii. Într-adevăr, viaţa creştină este austeră, cunoaşte înfrânarea şi durerea, acceptă crucea, se jertfeşte şi când este necesar, înfruntă suferinţa. Dar în adâncul său este întotdeauna “fericire: Bucurie”” (28 martie 1964).

II. Ziua Domnului

Toma lipsea… Isus se reîntoarce duminica următoare, inaugurând ritmul săptămânal şi arătându-ne că într-adevăr, se preocupă de toţi oamenii, inclusiv de cei care au probleme de credinţă. Această apariţie se încheie cu un mesaj de fericire adresat generaţiilor viitoare (şi nouă): “Fericiţi cei care nu vor vedea, dar vor crede“.

Apariţiile lui Isus – în zi de duminică – ne spun: este un timp propice, în care creştinii îl întâlnesc pe Dumnezeu şi primesc darurile Sale. Este vorba de duminica, ziua Domnului. Când ucenicii se adună în acea zi: “Vine Isus!“. De fapt, patima şi moartea Sa, care păreau că L-au învins, au inaugurat “prezenţa” Sa definitivă în mijlocul oamenilor! O prezenţă nouă, care nu mai este limitată în timp sau spaţiu: Isus vine când “uşile erau încuiate“… Nimic nu-L poate împiedica să fie în mijlocul lor.

După două mii de ani, observăm că numai dacă vrem, putem crede. Credinţa este strâns legată de libera noastră alegere. Totuşi, cei care aleg să creadă, primesc o bucurie, pe care necredincioşii nu o pot înţelege. De fapt, credinţa în moartea şi învierea lui Isus este o formă de înţelepciune, care nu poate fi percepută de omul necredincios şi care dă un gust nou lucrurilor.

În zi de duminică Domnul vine şi dăruieşte Spiritul, transmiţându-le credincioşilor reuniţi posibilitatea iertării păcatelor, adică de a fi eliberaţi de lanţurile păcatelor şi de frica morţii. Este duminica, ziua în care credinţa omului se maturizează, pentru că este iluminată de venirea Înviatului în mijlocul nostru.

Această pericopă ne explică în chip minunat, participarea la Euharistia duminicală, la “celebrarea morţii şi Învierii Domnului“. Ca să pricepem mai bine, trebuie să fim atenţi la schimbările care se produc în viaţa ucenicilor, imediat după ce se întâlnesc cu Înviatul. Mesajul este clar: chiar dacă venim la Biserică invadaţi de multe preocupări, cu inima plină de întristare, trebuie să-i permitem lui Isus să ni se arate şi să ne vorbească; să primim puterea şi invitaţia Sa de a fi martorii Învierii, să ne deschidem inimile, ca să permitem pătrunderea bucuriei divine în interiorul nostru. Cu puterea primită de la Dumnezeu, viaţa noastră va respira, va învia.

Explicarea primei lecturi

Evanghelia ne cheamă să trăim ca oameni înviaţi în Isus Cristos, căci în noaptea Învierii am perceput puterea Dumnezeului salvator.

Sunt trei locuri în care F.Ap. prezintă viaţa primilor creştini după înviere: (F.Ap. 2, 42-47; 4, 32-35; 5, 12-20). Biserica ne propune astăzi spre meditare cel de al treilea text.

Conştientizând şi experimentând lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu pentru noi, suntem chemaţi să-i slujim şi să-i iubim pe fraţii noştri cu aceeaşi iubire divină, capabilă să-i învie din mormântul suferinţelor lor. Acesta este ataşamentul care îi inspiră şi îi ajută pe cei dintâi creştini, să pună totul la picioarele apostolilor şi să trăiască în iubire şi fraternitate.

Acest stil de viaţă se naşte nu dintr-o filozofie, ci din credinţa în Isus cel Înviat. Rămânem cu o mare întristare în suflet, observând că după 2000 de ani de creştinism, s-a dezlănţuit în sânul culturii şi al societăţii noastre, mai puternic ca niciodată, fenomenul divorţului. Practic, am ajuns să trăim exact invers, faţă de modelul pe care ni l-au lăsat cei dintâi creştini. Uităm că, în discursul de rămas bun, pe care Isus îl face ucenicilor înainte de a fi batjocorit şi răstignit pe cruce, le zice: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Io 15, 12-13).

Viaţa celor dintâi creştini este o viaţă trăită în credinţă şi în iubire, bazată pe cuvântul Scripturii şi pe credinţa în Acela care, a pătimit şi a înviat pentru mântuirea noastră, pentru a ne dărui o viaţă nouă, fără egoism, fără obsesia puterii pământeşti, ci izvorâtă din iubirea şi slujirea aproapelui.

O asemenea viaţă poate părea grea, însă nu imposibilă, deoarece Isus nu ne-a lăsat singuri, nu ne-a abandonat… El ni l-a trimis pe Spiritul Sfânt, iar Acesta ne învaţă să iubim, aşa cum Cristos a iubit.

Azi nu ni se cere să punem în comun toate bunurile noastre, dar este esenţial să ne recunoaştem calităţile şi să le punem în slujba familiei noastre şi a fraţilor noştri. Trebuie să nu ne lăsăm ispitiţi de dorinţa de a domina peste alţii, de a fi răi cu ei, de a-i marginaliza, ci a încerca să trăim într-o armonie creştinească, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu.

Oare nu trăim mai mereu relaţiile cu cei de lângă noi, ca şi cum Isus nu ar fi înviat? Ca şi cum nu am fi fraţi şi fii ai lui Dumnezeu? Un rol negativ în acest sens îl ocupă mentalitatea anti-creştină, care s-a instaurat în cultura noastră, care a eliminat “păcatul”, înlocuindu-l cu vina.

Societatea noastră nu mai vorbeşte de “păcat”, pentru că vrea să se realizeze fără Dumnezeu. Doreşte să elimine legea divină şi să se bazeze doar pe legea umană, imperfectă. Azi se vorbeşte despre “vină”, înţelegând prin acest cuvânt greşelile pe care un om le face, faţă de un altul. Isus ne învaţă că “greşelile” pe care le facem faţă de fraţii noştri, sunt păcate împotriva lui Dumnezeu. Dacă noi jignim un copil şi părinţii lui află, nu se poate să nu se întristeze… La fel se supără şi Domnul, când vede că ne jignim între noi!

Paştile nu desemnează evenimentul întâmplat în ziua învierii, ci privesc întreaga istorie a mântuirii omului: întreaga viaţă a fiecărui om… Faptul că Isus a biruit păcatul şi moartea, dăruindu-ne mântuirea, nu trebuie să ne lase pasivi. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să vestim acest mister, dar mai ales să ne schimbăm în bine vieţile noastre.

Concluzie

Cum putem să gustăm biruinţa Învierii, atâta vreme cât majoritatea timpului, ne gândim doar la noi? Cum putem crede în Dumnezeu, din moment ce, dorinţa vieţii noastre pare satisfăcută numai în cazul în care adunăm tot mai mult, fără să ne intereseze dacă cel de lângă noi, reuşeşte să trăiască doar de pe o zi pe alta? Cum putem crede, dacă ne lăsăm dominaţi de frică, oboseală şi neîncredere?

“Cum M-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi“. Pot crede că am primit o misiune divină? Unde şi pentru cine lucrez? Îl prefer pe Domnul şi răsplata Sa sau mă supun altor patroni, căutând alte recompense trecătoare?

Iubiţilor! Dacă avem o datorie în Biserică, ea este aceea de a vesti pacea, iertarea şi darul Spiritului, pe care Isus Înviatul le-a oferit tuturor oamenilor. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin