Predici

Tema liturgiei cuvântului din duminica de azi poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: este cuvântul “nou” care leagă între ele cele trei lecturi biblice pe care le-am ascultat.

În prima lectură Dumnezeu le spune evreilor vestindu-le, eliberarea din captivitatea babiloniană: “Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte, şi nu vă mai uitaţi la cele vechi. Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: nu observaţi?” Care-i lucrul nou pe care îl va face Domnul? “Voi face un drum prin pustiu şi râuri în locuri secetoase”. Un drum prin nisipul pustiului e imposibil pentru om să facă, deoarece cea mai mică adiere de vânt acoperă imediat cu nisip drumul deschis. Eliberarea din robie a poporului evreu şi drumul deschis în pustiu pe care poporul eliberat va putea să se întoarcă în patrie este o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, aşa cum o minune a fost odinioară eliberarea poporului evreu din robia Egiptului şi drumul uscat deschis prin mijlocul mării pe care poporul l-a străbătut, îndreptându-se spre Ţara făgăduită: “Aşa vorbeşte Domnul care a croit un drum prin mare şi o cărare prin apele cele puternice, care a scos care şi cai, o oştire şi războinicii viteji, culcaţi deodată împreună ca să nu se mai scoale, nimiciţi şi stinşi ca un muc de lumânare”.

În a doua lectură, apostolul Pavel ne vorbeşte tot de un lucru nou; e vorba de marea noutate care s-a petrecut în viaţa sa personală în momentul întâlnirii sale cu Cristos. A fost tot o eliberare, o trecere de la viaţa de păcat din trecut la viaţa nouă de libertate a harului. “Eu fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, mă avânt spre ce este înainte”. Această salvare sau îndreptăţire, această trecere de la ce era vechi la ce e nou, este şi ea o minune a harului lui Dumnezeu. Apostolul mai înainte fusese un zelos, un fanatic înfăptuitor al prescripţiilor Legii vechi şi credea că prin faptele sale bune, conforme cu Legea lui Moise se va îndreptăţi, se va mântui. Dar se înşelase. Mărturiseşte: “Lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am considerat drept pagubă când l-am întâlnit pe Cristos. Privesc toate aceste lucruri drept pagubă acum când l-am întâlnit pe Cristos. Acum privesc toate aceste lucruri drept pagubă, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru el am pierdut toate şi le socotesc drept gunoi, ca să-l câştig pe Cristos”. Ce vrea să ne spună Apostolul? Vrea să soună aşa: suntem obligaţi să împlinim Legea, să facem fapte bune. Dar noi vom fi judecaţi şi condamnaţi nu numai pentru faptele noastre rele, ci şi pentru faptele noastre bune dacă considerăm că îndreptăţirea, mântuirea e lucrarea faptelor noastre bune şi nu lucrarea şi darul lui Cristos. În acest caz, înseşi faptele noastre bune devin păcate, pagubă, gunoi şi chiar erezie: este erezia pelagiană.

Când e vorba de îndreptăţire, de mântuire, important nu este ce facem noi pentru Cristos; important este ce face Cristos pentru noi.

În a treia lectură, în Evanghelie, Cristos înfăptuieşte şi el un lucru nou în femeia prinsă în adulter: noutatea constă în faptul că Isus transformă o depravată, o prostituată într-o făptură nouă, curată, nevinovată, iertată de Dumnezeu.

În duminica trecută ni s-a citit pagina mişcătoare a fiului risipitor; era o parabolă în care Isus ne îndemna să credem în îndurarea fără margini a Tatălui ceresc şi să ne lăsăm împăcaţi cu el prin sacramentul iertării. Astăzi trecem de la parabolă la realitate. Dar tema rămâne aceeaşi. Ceea ce ni se spune în plus în evanghelia de azi este faptul că iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu, trece prin Isus Cristos. În parabola din duminica trecută găsim un fiu mai mare care nu părăseşte casa tatălui său, nu pleacă să-l caute pe fratele său rătăcit printre străini, să-l ajute să iasă din starea de degradare în care căzuse, dimpotrivă, se arată supărat, îmbufnat, mânios pe tatăl său fiindcă l-a primit din nou acasă. Şi în evanghelia de azi găsim un frate mai mare: este Isus Cristos, care însă nu a rămas în casa Tatălui ceresc, ci a coborât în căutarea fraţilor săi mai mici aflaţi în mizerie şi păcat.

Să ne imaginăm câteva momente scena descrisă de evanghelistul Ioan. Isus învăţa într-una din curţile templului. Lumea stătea liniştită în jurul lui şi îi asculta cuvintele. Dintr-odată gălăgie, larmă mare, strigăte: “Păzea! La o parte! Faceţi loc!” Fariseii, vociferând furioşi, ca nişte bravi vânători care capturaseră un animal extraordinar, rup cercul ascultătorilor şi aruncă la picioarele lui Isus o femeie care abia apucase să pună ceva pe ea; plângea, se zbătea, ţipa disperată şi tremura din toate încheieturile. “Învăţătorule, spun fariseii pe un ton triumfător, femeia aceasta a fost prinsă asupra faptului chiar pe când săvârşea adulterul. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Dar tu ce zici?” Nu că chiar i-ar fi interesat ce gândeşte Isus. Voiau să-i întindă o capcană ca să-l învinuiască. Oricare ar fi fost răspunsul, nu avea cum să le scape. Dacă zicea “Lăsaţi-o în pace. Nu-i faceţi nimic!”, îl acuzau că încalcă Legea lui Moise care prevedea clar uciderea cu pietre a femeii prinsă în adulter. Şi Isus afirmase: “Nu am venit să desfiinţez Legea. Nu am venit să o desfiinţez, ci să o desăvârşesc”. Dacă zicea: “Puneţi mâna pe pietre şi omorâţi-o pe loc. Şi ea şi depravarea ei să dispară sub mormanul de pietre”, în acest caz, mila, bunătatea lui, care îl făcea atât de popular şi îndrăgit de popor şi care îi deranja atât de mult pe fariseii invidioşi, s-ar fi spulberat. Isus, calm, nu le dă nici un răspuns. Se apleacă şi scrie ceva pe praful de jos. Cum fariseii insistau, Isus le spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Şi iar s-a aplecat să scrie cu degetul pe pământ. Ce va fi scris Isus cu degetul? Nu ştim. Probabil păcatele şi depravările neştiute de lume ale acuzatorilor care puseseră deja mâna pe pietre. Sau poate numele bărbatului cu care femeia a comis adulterul, sau poate porunca din Legea lui Moise: “Să nu comiţi adulter” sau “Să nu ucizi”. Sau poate voia să dea de înţeles că aşa cum degetul lui Dumnezeu scrisese Legea cerută de dreptatea sa pe două lespezi de piatră dură, el, Isus, a venit să scrie cu degetul noua Lege cerută de iubirea lui Dumnezeu pe colbul, pe nisipul moale al inimii.

Oricum, văzându-se demascaţi, aprigilor justiţiari ai adulterei le cad pietrele din mâini: într-o clipă dispar, se fac nevăzuţi, începând de la cei mai bătrâni. Isus se trezeşte singur cu adultera: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” “Nimeni, Doamne”. “Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui”. Privirea blândă cu care a învăluit-o, glasul dulce cu care i-a vorbit, a stârnit în inima femeii remuşcare, ruşine, căinţă. A plecat iertată, transformată lăuntric şi cu siguranţă că n-a mai păcătuit.

Isus era singurul fără păcat şi, prin urmare, singurul care ar fi avut dreptul să pună mâna pe piatră şi să arunce în femeia păcătoasă. Dar nu o face, deoarece, ca şi Tatăl, el nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se convertească şi să aibă viaţă. “Eu nu am venit ca să judec, ci ca să mântuiesc”.

Această pagină a Evangheliei i-a derutat pe unii creştini. Au interpretat-o greşit, au distorsionat-o. Unii rigorişti, cum erau ereticii montanişti, au încercat să o scoată din canonul Scripturii autentice, inspirate, considerând că adulterul nu poate fi iertat de Biserică şi, deci, Isus nu putea să aibă o atitudine atât de tolerantă. Alţii, dimpotrivă, au găsit în gestul lui Isus o justificare a desfrâului, a adulterului: Isus e tolerant, înţelege omul şi nu face caz, nu condamnă desfrâul. Ceea ce este complet greşit. Nimeni nu detestă şi nu condamnă mai mult ca Isus păcatul, inclusiv păcatul de necurăţie, de adulter. Cuvintele spuse femeii adultere: “Mergi şi nu mai păcătui” este deja o condamnare a păcatului. El condamnă păcatul de necurăţie săvârşit chiar şi numai cu gândul, cu dorinţa: “Cine priveşte o femeie, dorind-o, a şi săvârşit cu ea adulterul în inima sa”. Dar Isus simte o milă nesfârşită faţă de omul căzut în păcat, încearcă să-l salveze, să-l scoată din păcat, să se convertească, să se împace cu Tatăl.

Vedem totodată în evanghelia de azi cum Isus vrea să îndrepte o mentalitate greşită care domina lumea în vremea aceea, anume, inegalitatea între femeie şi bărbat, discriminarea. Femeia prinsă în adulter e culpabilizată, e adusă la judecată spre a fi judecată şi condamnată la moarte. Dar bărbatul cu care păcătuise unde era? De ce a fost lăsat să-şi vadă de treabă? El nu era la fel de vinovat?

A apărut în timpurile noastre o mişcare de eliberare, de emancipare a femeii care luptă pentru egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul: e mişcarea feministă. Este vorba de a acorda femeii aceleaşi drepturi de a săvârşi aceleaşi fapte rele pe care le face şi bărbatul: fumează bărbatul, de ce n-ar fuma şi femeia? Divorţează bărbatul, de ce nu ar divorţa şi femeia? Intră în banda de drogaţi, de terorişti bărbatul, de ce nu ar intra şi femeia? E permis libertinajul bărbatului, de ce nu i-ar fi permis şi femeii? E disculpat bărbatul şi depenalizat de atâtea delicte, de ce nu ar fi şi femeia? Acest feminism nu a dus la eliberarea şi emanciparea femeii, ci la subjugarea şi degradarea ei totală. Isus a fost marele luptător împotriva discriminării: toţi oamenii sunt egali, dar nu în a săvârşi răul, ci în a săvârşi binele, pentru a creşte în demnitate.

Aflându-ne în Postul Mare, şi liturgia cuvântului din această duminică ne îndeamnă la înviere sufletească, la recunoaşterea sinceră a păcatelor noastre, la convertire, la încrederea în mila şi iertarea lui Dumnezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine ne recunoaştem pe noi înşine în fariseii din Evanghelia de azi care stăpâneau mai bine decât politicienii noştri arta diversiunii: pândeau şi descopereau ca nişte detectivi de profesie păcatele altora, le condamnau, le trâmbiţau, îndreptând atenţia oamenilor spre alţii, spre a-şi acoperi propriile nelegiuiri, lăsând impresia că sunt oamenii cei mai neprihăniţi de pe lume, ba chiar rugându-se în gura mare: “Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni!” Suntem şi noi justiţiari necruţători ai altora. Aruncăm şi noi în alţii, dacă nu cu pietre, cu noroi; cu noroiul vorbirilor de rău, al bârfelor, al clevetirilor, al calomniilor, al criticilor şi condamnărilor fără drept de apel. Cuvintele noastre lovesc adesea şi provoacă răni mai dureroase decât pietrele. Isus ne spune şi nouă astăzi: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra… Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi… Făţarnicule, de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” Să punem mâna pe piatră, nu ca să o aruncăm asupra altora, ci ca să ne batem cu ea pieptul pentru propriile noastre păcate, aşa cum făcea sfântul Ieronim în peştera Betleemului, implorând de la Dumnezeu milă şi iertare.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin