Start > Ritul bizantin > Creștere și urcuș duhovnicesc prin virtuți

Creștere și urcuș duhovnicesc prin virtuți

13 March 2010
1,687 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a IV-a din Post

Evanghelia care se citește în duminica a patra din post este plină de înțelesuri duhovnicești și de folos sufletesc. În ea ni se vorbește despre un îndrăcit, lunatic, care a fost vindecat de Mântuitorul Isus Hristos. Nici ucenicii, nici tatăl fiului lunatic nu au credință suficient de puternică, ci o credință incompletă. De aceea, Mântuitorul zice: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?” (Marcu 9, 19). Faptul că ucenicii Lui nu au putut alunga demonul din copilul posedat, de asemenea Îl nemulțumește pe Mântuitorul. Dar, după ce spune: “O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?”, îndată Mântuitorul zice: “Aduceți-l la Mine” (pe cel bolnav).

Mântuitorul ne îndeamnă să prețuim înțelesul și folosul postului și al rugăciunii

Mântuitorul Isus Hristos nu Se bucură când credința noastră este îndoielnică, este puțină sau slăbește. Deoarece tatăl copilului zice către Isus: “De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”, Mântuitorul îi răspunde: “De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. Când răspunsul lui Isus este perceput de tatăl fiului bolnav ca o mustrare pentru credința sa slabă, acesta se pune în starea de căință, de părere de rău și de smerenie, iar apoi răspunde cu lacrimi: “Cred Doamne! Ajută necredinței mele”. În aceste cuvinte, “Cred Doamne! Ajută necredinței mele”, se vede atât dorința tatălui sărman de a crede mai puternic, cât și smerita recunoaștere a puținei lui credințe pe care el nu o mai numește “puțină credință”, ci “necredința mea”. Vedem cum Hristos Domnul întărește credința tatălui și apoi îi vindecă fiul suferind. Deci, Isus vindecă mai întâi pe tatăl copilului de îndoială și pe copil de boală, iar apoi, pe ucenicii Săi îi ajută și îi luminează, învățându-i că demonii nu pot fi alungați decât cu post și rugăciune. Prin aceasta, Mântuitorul lisus Hristos ne arată că, de fapt, credința se întărește prin post și rugăciune. Prin post și rugăciune, credința nu mai rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranță vagă, ci devine o stare existențială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu. Exemplul ne arată că neamul de demoni care nu iese din om decât numai cu post și cu rugăciune este unul foarte viclean și rău, atât de viclean și de chinuitor de oameni încât ucenicii înșiși ai Mântuitorului Hristos nu l-au putut alunga din copilul lunatic care cădea uneori în foc, alteori în apă, și care făcea spume la gură sau cădea la pământ aproape mort. De ce numai prin post și rugăciune se poate săvârși alungarea demonilor? De ce nu ies demonii la simpla poruncă a ucenicilor? Pentru că ei nu se tem de cuvinte, ci se tem doar de smerenie și de prezența lui Dumnezeu în om.Când postim și ne rugăm, ne punem în starea de smerenie, nu mai contăm pe ajutorul nostru, nu dăm prioritate hranei materiale în viata noastră, ci hranei duhovnicești.Postul, ca prioritate dată hranei duhovnicești față de hrana trupească, ne pune în starea de dependență totală de Dumnezeu și în starea de smerenie. În general, oamenii care postesc se simt adesea mai slăbiți și mult mai flămânzi și mai însetați după prezența și iubirea lui Dumnezeu, decât dacă sunt îmbuibați cu hrană trupească. Starea aceasta de foame și sete după Dumnezeu, stimulată de post și rugăciune, este starea prin care ne umplem de prezența sau harul lui Dumnezeu cel Atotputernic. Când harul divin este prezent în noi, demonii se tem nu de om, ci de Duhul Sfânt prezent în omul care se roagă și postește. Prin dobândirea Duhului Sfânt, omul devine puternic duhovnicește, iar atunci duhurile necurate se înfricoșează și pleacă la porunca oamenilor duhovnicești, a celor ce se roagă fierbinte și postesc mult.

Prin urmare, Mântuitoru Isus Hristos ne îndeamnă să prețuim mai mult înțelesul și folosul postului și al rugăciunii, în această perioadă de urcuș duhovnicesc spre Înviere. Să ne curățăm, așadar, de păcate, să ne întărim în credință și să ne umplem de harul Sfântului Duh prin post și pocăință, prin spovedanie și împărtășire euharistică, prin rugăciune fierbinte și prin fapte bune. Să învățăm de la acest tată sărman și necăjit smerenia, să spunem și noi cu lacrimi de pocăință: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Astfel, vom vedea cum se vindecă sufletul nostru de patimi drăcești și închipuiri deșarte, de gânduri și vorbe urâte, de credință slabă și de fapte rele.

La o astfel de schimbare ne îndeamnă și Sfântul Ioan Scărarul, mare trăitor și dascăl al pocăinței, al postului și al virtuților.

“O făclie și o bună călăuză duhovnicească a postitorilor”

Duminica a patra din Postul Mare este numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul pentru că, în această duminică, se face o pomenire deosebită Sfântului Ioan Scărarul, deși el este prăznuit, de obicei, pe 30 martie. Deci, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul nu se face pentru că ar fi ziua trecerii lui la viata veșnică, ci el este pomenit în duminica a patra din Post ca dascăl al pocăinței. El se numește “Scărarul” pentru că a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o Scara virtuților sau Scara paradisului, prin care ne arată cum, prin lepădarea de patimi și prin dobândirea virtuților, oamenii urcă duhovnicește, în sufletul lor, spre învierea sufletului și spre întâlnirea cu Hristos cel răstignit și înviat, adică prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobândesc raiul sau paradisul.

Sfântul Ioan Scărarul a trăit în ultima parte a secolului al Vl-lea si prima parte a secolului al VII-lea, a murit în anul 649 și a fost prețuit totdeauna de Biserică în calitatea sa de înțelept duhovnic, vindecător de suflete, dascăl al pocăinței. Cartea sa, numită Scara, a fost multă vreme un manual de formare duhovnicească a călugărilor, fiind citită secole de-a rândul cu multă atenție și cu multă dragoste în toate mănăstirile. Ceea ce reținem în mod deosebit din această lucrare este faptul că adevărata pocăință este izvor de bucurie. El vorbește despre lacrimile pocăinței cele de bucurie aducătoare. Bucuria pe care lacrimile pocăinței o aduc este bucuria Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu o dăruiește celor ce își plâng păcatele și primesc iertare. Aceasta este bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria înnoirii, bucuria sfințirii sufletului omului păcătos, bucuria învierii lui din moartea păcatelor și a patimilor.

Scara a fost și încă mai este, în multe mănăstiri, călăuză duhovnicească în lupta împotriva patimilor și în dobândirea virtuților. În cartea aceasta se vede că Sfântul Ioan a scris cum a trăit și a trăit cum a scris. De aceea, în duminica a patra din Postul Sfintelor Paști, el este pomenit ca “scară” sau întăritor al celor ce se nevoiesc și urcă sau sporesc duhovnicește, atât prin pilda vieții, prin scrisul său, cât și prin rugăciunile pentru cei ce se luptă duhovnicește, așa după cum ne arată cartea Triodului: “Întărind ca niște trepte virtuțile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credință, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, și păzești pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuților; și acum te rogi, să se mântuiască robii tăi” (1).

Fiind icoană a înfrânării și a ascezei, Sfântul loan Scărarul este numit în Triod “rai al virtuților”, “legiuitorul ascezei (nevoinței)” și “făptuitorul” prin excelență (2). Cu alte cuvinte, Sfântul loan Scărarul este o făclie și o bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcușul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paști.

Ritul bizantin