Start > Ritul bizantin > Judecata după fapte

Judecata după fapte

13 March 2010
1,462 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoșătoarei Judecăți)

Pericopa evanghelică a acestei duminici încheie Cuvântarea eshatologică, ultima dintre cele cinci cuvântări care sistematizează învățăturile Mântuitorului Hristos din scrierea Apostolului Matei.

Domnul vorbise înainte despre a doua venire a Sa și despre semnele premergătoare acesteia. Profeția se desfășoară pe două planuri suprapuse. Pe de o parte, Mântuitorul prevestește catastrofa națională iudaică din anii 66-70 și suferințele îngrozitoare pe care populația Țării Sfinte avea să le îndure atunci. Iar pe de altă parte, Mântuitorul vorbește despre suferințele premergătoare sfârșitului lumii și despre cea de-a doua venire a Sa. În partea a doua a cuvântării, Domnul atrage atenția asupra iminenței și asprimii pedepsei eshatologice care-i așteaptă pe cei necredincioși – “plângerea și scrâșnirea dinților” – și îndeamnă la priveghere activă în așteptarea venirii Sale. El face aceasta printr-o serie de pilde, ultima fiind cea despre venirea în slavă a Fiului Omului și despre judecata și dreapta răsplătire a fiecăruia, după faptele sale.

Atunci va fi “momentul adevărului”. Atunci se va arăta deșertăciunea celor pământești, în care și-au pus oamenii nădejdea, și valoarea inestimabilă a sufletului, de care ei n-au vrut să țină seama. “Pentru că – spusese încă înainte Mântuitorul – ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Adăugând imediat, ca o explicație: “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

Iată, într-adevăr, marea și importanta învățătură a Evangheliei de astăzi: aceea că vom fi judecați și răsplătiți după faptele noastre.

Tâlcuirea acestei pericope ridică, desigur, și alte probleme, dintre care două sunt cele mai importante.

Frații cei “prea mici” ai lui Hristos

Cine sunt frații cei “prea mici” ai lui Hristos și cu care El Se identifică? Desigur, s-ar putea spune că este vorba de toți oamenii aflați în suferințe și nevoi, de toți cei flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi și închiși. Și, într-adevăr, după învățătura creștină, avem îndatorirea să ne facem aproapele tuturor celor care au nevoie de ajutorul nostru.

Numai că nu este nicidecum în intenția acestui text fundamentarea unui umanitarism fără Hristos. E adevărat că mulți îl invocă astăzi tocmai în acest sens, dar fără temei. Căci, dacă ținem seama de context, înțelegem că “frații” de care vorbește aici Iisus sunt credincioșii creștini, cei care au fost înfiați de Dumnezeu în Hristos și au devenit frați ai Săi și împreună-moștenitori cu El. Ei sunt numiți “prea mici” datorită smereniei lor. Într-adevăr, după un alt cuvânt al Mântuitorului, “aceștia mici”, care se smeresc ca pruncii și cu care Mântuitorul Se identifică, sunt, în modul cel mai clar, “cei ce cred” în El: “Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării”. Astfel, în pericopa acestei duminici, nu e vorba pur și simplu de a face milostenie, ci de a “primi” și de a-i sluji pe cei ce cred în Hristos, și anume de a-i primi ca pe El Însuși (aceasta înseamnă, de fapt, a-i primi pe aceștia “în numele” Lui), căci El Se identifică cu ei. Judecata va fi, așadar, nu numai o judecată a faptelor, ci și a credinței. Credința în Hristos este, împreună cu faptele bune, condiție a mântuirii.

Toți vom fi judecați

A doua întrebare, în strânsă legătură cu prima, este: Cine sunt cei judecați? O întrebare care pare superfluă, odată ce textul spune clar că la judecată vor fi adunate “toate neamurile”. Dar ce se înțelege prin această expresie? La Matei – și, în general, în Noul Testament – cuvântul “neamuri” este folosit pentru păgâni, adică pentru toți oamenii, în afară de iudei și de creștini. Și totuși, nicăieri în Evanghelia întâi nu este vorba de o judecată separată a păgânilor, ci de o judecată unică și universală, când grâul va fi separat de neghină. Din ansamblul Evangheliei rezultă foarte clar că, în concepția evanghelistului – și, de fapt, a Mântuitorului Însuși -, de judecata și de pedeapsa dumnezeiască trebuie să se teamă nu numai necreștinii, ci și creștinii. Și este tot atât de clar că interesul Evanghelistului, redând aceste cuvinte ale lui Iisus, este mai ales acela de a atrage atenția membrilor Bisericii asupra adevărului judecății dumnezeiești și asupra pedepsei care-i amenință dacă nu-I slujesc lui Hristos în mod concret, prin “frații” Săi.

Harul, poruncile și libertatea în Hristos

Din mai multe locuri din această Evanghelie rezultă că Sfântul Matei îi vizează în modul cel mai direct pe unii membri ai Bisericii, a căror poziție va fi denumită mai târziu “antinomianistă” (de la cuvântul grecesc “nomos”, care înseamnă “lege”), care socoteau că creștinii, eliberați de jugul Legii mozaice, nu mai au nici o lege. Sfântul Apostol Pavel, cel care, între autorii scrierilor Noului Testament, insistă cel mai mult asupra libertății creștine față de Legea lui Moise, arată tot atât de lămurit că această libertate în Hristos nu trebuie confundată cu libertinajul moral. Cu astfel de libertini, care nesocoteau poruncile, se confrunta și comunitatea mateiană. Împotriva unora ca aceștia redă Sf. Matei o serie întreagă de învățături ale Domnului în care împlinirea poruncilor apare ca un sine qua non al mântuirii. Astfel, Mântuitorul învață că n-a venit să strice “Legea sau proorocii” și atrage atenția că, dacă nu “va prisosi” dreptatea creștinilor (prin împlinirea poruncilor în înțelesul lor cel mai adânc și spiritual) “mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor”, nu vor intra în împărăția cerurilor. Toate aceste cuvinte ale Domnului arată cât de serioasă este problema și cât de gravă este pentru evanghelist și pentru Biserica vremii sale rătăcirea celor care cred că se pot mulțumi să profeseze un creștinism teoretic, fără împlinirea atentă și consecventă a poruncilor dumnezeiești.

Problema este extrem de actuală până astăzi. Într-adevăr, mulți sunt cei care cred că e de ajuns să te numești creștin, dar fără o preocupare serioasă de a împlini voia lui Dumnezeu. Unora ca aceștia, Evanghelia de astăzi le atrage atenția că vor fi judecați și răsplătiți nu după “firmă”, ci după fapte.

Nimeni nu poate spune că-L are pe Hristos sau că are credința în El dacă nu împlinește poruncile Sale. Acest adevăr, atât de clar și atât de insistent prezentat în paginile Sfintei Scripturi, apare rezumat cum nu se poate mai bine de Sfântul Marcu Ascetul, în volumul I al Filocaliei, care zice că “neîmplinirea poruncilor vine din necredință” și că, “în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează și Duhul Sfânt în noi roadele Sale”. Necesitatea împlinirii poruncilor nu contrazice adevărul că mântuirea este un dar (un har) al lui Dumnezeu. Prin Sfântul Botez am primit harul, și tocmai acest har reprezintă în cei botezați puterea de a împlini poruncile. “Drept aceea – zice Sf. Marcu Ascetul -, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Și, în alt loc: “Celor botezați li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor”.

Avem nădejdea mântuirii, nicidecum siguranța mântuirii

În încheiere, să atragem atenția asupra unei rătăciri pe care o vădește ca atare Evanghelia acestei duminici.

Dacă toți vor fi judecați, deci și credincioșii, cum stăm cu pretenția “siguranței mântuirii” pe care o vântură unii? Mântuitorul spune lămurit că toți vom fi judecați. Dacă suntem creștini și dacă ne silim să facem voia lui Dumnezeu, avem nădejdea mântuirii, dar nicidecum siguranța mântuirii. De altfel, însuși Sfântul Apostol Pavel atrage atenția asupra acestei erori și mărturisește că, nici în ce îl privește, nu socotește că a și cucerit răsplata, ci “aleargă” spre a o cuceri.

Evanghelia acestei duminici ne cheamă ca, împreunând credința cea dreaptă cu fapta cea bună, să ne facem împreună-lucrători cu Dumnezeu la împlinirea mântuirii noastre.

pr. prof univ. dr. Vasile Mihoc

Ritul bizantin