Predici

Pericopa evanghelică a acestei duminici încheie Cuvântarea eshatologică, ultima dintre cele cinci cuvântări care sistematizează învăţăturile Mântuitorului Hristos din scrierea Apostolului Matei.

Domnul vorbise înainte despre a doua venire a Sa şi despre semnele premergătoare acesteia. Profeţia se desfăşoară pe două planuri suprapuse. Pe de o parte, Mântuitorul prevesteşte catastrofa naţională iudaică din anii 66-70 şi suferinţele îngrozitoare pe care populaţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci. Iar pe de altă parte, Mântuitorul vorbeşte despre suferinţele premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea de-a doua venire a Sa. În partea a doua a cuvântării, Domnul atrage atenţia asupra iminenţei şi asprimii pedepsei eshatologice care-i aşteaptă pe cei necredincioşi – “plângerea şi scrâşnirea dinţilor” – şi îndeamnă la priveghere activă în aşteptarea venirii Sale. El face aceasta printr-o serie de pilde, ultima fiind cea despre venirea în slavă a Fiului Omului şi despre judecata şi dreapta răsplătire a fiecăruia, după faptele sale.

Atunci va fi “momentul adevărului”. Atunci se va arăta deşertăciunea celor pământeşti, în care şi-au pus oamenii nădejdea, şi valoarea inestimabilă a sufletului, de care ei n-au vrut să ţină seama. “Pentru că – spusese încă înainte Mântuitorul – ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Adăugând imediat, ca o explicaţie: “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

Iată, într-adevăr, marea şi importanta învăţătură a Evangheliei de astăzi: aceea că vom fi judecaţi şi răsplătiţi după faptele noastre.

Tâlcuirea acestei pericope ridică, desigur, şi alte probleme, dintre care două sunt cele mai importante.

Fraţii cei “prea mici” ai lui Hristos

Cine sunt fraţii cei “prea mici” ai lui Hristos şi cu care El Se identifică? Desigur, s-ar putea spune că este vorba de toţi oamenii aflaţi în suferinţe şi nevoi, de toţi cei flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi şi închişi. Şi, într-adevăr, după învăţătura creştină, avem îndatorirea să ne facem aproapele tuturor celor care au nevoie de ajutorul nostru.

Numai că nu este nicidecum în intenţia acestui text fundamentarea unui umanitarism fără Hristos. E adevărat că mulţi îl invocă astăzi tocmai în acest sens, dar fără temei. Căci, dacă ţinem seama de context, înţelegem că “fraţii” de care vorbeşte aici Iisus sunt credincioşii creştini, cei care au fost înfiaţi de Dumnezeu în Hristos şi au devenit fraţi ai Săi şi împreună-moştenitori cu El. Ei sunt numiţi “prea mici” datorită smereniei lor. Într-adevăr, după un alt cuvânt al Mântuitorului, “aceştia mici”, care se smeresc ca pruncii şi cu care Mântuitorul Se identifică, sunt, în modul cel mai clar, “cei ce cred” în El: “Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Astfel, în pericopa acestei duminici, nu e vorba pur şi simplu de a face milostenie, ci de a “primi” şi de a-i sluji pe cei ce cred în Hristos, şi anume de a-i primi ca pe El Însuşi (aceasta înseamnă, de fapt, a-i primi pe aceştia “în numele” Lui), căci El Se identifică cu ei. Judecata va fi, aşadar, nu numai o judecată a faptelor, ci şi a credinţei. Credinţa în Hristos este, împreună cu faptele bune, condiţie a mântuirii.

Toţi vom fi judecaţi

A doua întrebare, în strânsă legătură cu prima, este: Cine sunt cei judecaţi? O întrebare care pare superfluă, odată ce textul spune clar că la judecată vor fi adunate “toate neamurile”. Dar ce se înţelege prin această expresie? La Matei – şi, în general, în Noul Testament – cuvântul “neamuri” este folosit pentru păgâni, adică pentru toţi oamenii, în afară de iudei şi de creştini. Şi totuşi, nicăieri în Evanghelia întâi nu este vorba de o judecată separată a păgânilor, ci de o judecată unică şi universală, când grâul va fi separat de neghină. Din ansamblul Evangheliei rezultă foarte clar că, în concepţia evanghelistului – şi, de fapt, a Mântuitorului Însuşi -, de judecata şi de pedeapsa dumnezeiască trebuie să se teamă nu numai necreştinii, ci şi creştinii. Şi este tot atât de clar că interesul Evanghelistului, redând aceste cuvinte ale lui Iisus, este mai ales acela de a atrage atenţia membrilor Bisericii asupra adevărului judecăţii dumnezeieşti şi asupra pedepsei care-i ameninţă dacă nu-I slujesc lui Hristos în mod concret, prin “fraţii” Săi.

Harul, poruncile şi libertatea în Hristos

Din mai multe locuri din această Evanghelie rezultă că Sfântul Matei îi vizează în modul cel mai direct pe unii membri ai Bisericii, a căror poziţie va fi denumită mai târziu “antinomianistă” (de la cuvântul grecesc “nomos”, care înseamnă “lege”), care socoteau că creştinii, eliberaţi de jugul Legii mozaice, nu mai au nici o lege. Sfântul Apostol Pavel, cel care, între autorii scrierilor Noului Testament, insistă cel mai mult asupra libertăţii creştine faţă de Legea lui Moise, arată tot atât de lămurit că această libertate în Hristos nu trebuie confundată cu libertinajul moral. Cu astfel de libertini, care nesocoteau poruncile, se confrunta şi comunitatea mateiană. Împotriva unora ca aceştia redă Sf. Matei o serie întreagă de învăţături ale Domnului în care împlinirea poruncilor apare ca un sine qua non al mântuirii. Astfel, Mântuitorul învaţă că n-a venit să strice “Legea sau proorocii” şi atrage atenţia că, dacă nu “va prisosi” dreptatea creştinilor (prin împlinirea poruncilor în înţelesul lor cel mai adânc şi spiritual) “mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor”, nu vor intra în împărăţia cerurilor. Toate aceste cuvinte ale Domnului arată cât de serioasă este problema şi cât de gravă este pentru evanghelist şi pentru Biserica vremii sale rătăcirea celor care cred că se pot mulţumi să profeseze un creştinism teoretic, fără împlinirea atentă şi consecventă a poruncilor dumnezeieşti.

Problema este extrem de actuală până astăzi. Într-adevăr, mulţi sunt cei care cred că e de ajuns să te numeşti creştin, dar fără o preocupare serioasă de a împlini voia lui Dumnezeu. Unora ca aceştia, Evanghelia de astăzi le atrage atenţia că vor fi judecaţi şi răsplătiţi nu după “firmă”, ci după fapte.

Nimeni nu poate spune că-L are pe Hristos sau că are credinţa în El dacă nu împlineşte poruncile Sale. Acest adevăr, atât de clar şi atât de insistent prezentat în paginile Sfintei Scripturi, apare rezumat cum nu se poate mai bine de Sfântul Marcu Ascetul, în volumul I al Filocaliei, care zice că “neîmplinirea poruncilor vine din necredinţă” şi că, “în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale”. Necesitatea împlinirii poruncilor nu contrazice adevărul că mântuirea este un dar (un har) al lui Dumnezeu. Prin Sfântul Botez am primit harul, şi tocmai acest har reprezintă în cei botezaţi puterea de a împlini poruncile. “Drept aceea – zice Sf. Marcu Ascetul -, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Şi, în alt loc: “Celor botezaţi li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor”.

Avem nădejdea mântuirii, nicidecum siguranţa mântuirii

În încheiere, să atragem atenţia asupra unei rătăciri pe care o vădeşte ca atare Evanghelia acestei duminici.

Dacă toţi vor fi judecaţi, deci şi credincioşii, cum stăm cu pretenţia “siguranţei mântuirii” pe care o vântură unii? Mântuitorul spune lămurit că toţi vom fi judecaţi. Dacă suntem creştini şi dacă ne silim să facem voia lui Dumnezeu, avem nădejdea mântuirii, dar nicidecum siguranţa mântuirii. De altfel, însuşi Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra acestei erori şi mărturiseşte că, nici în ce îl priveşte, nu socoteşte că a şi cucerit răsplata, ci “aleargă” spre a o cuceri.

Evanghelia acestei duminici ne cheamă ca, împreunând credinţa cea dreaptă cu fapta cea bună, să ne facem împreună-lucrători cu Dumnezeu la împlinirea mântuirii noastre.

pr. prof univ. dr. Vasile Mihoc

Diverşi alţi autori Ritul bizantin