Start > Ritul bizantin > Postul – ofrandă a iubirii de Dumnezeu

Postul – ofrandă a iubirii de Dumnezeu

13 March 2010
1,758 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din Rai)

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paști în care se intră acum. Duminica aceasta are o importanță deosebită, deoarece după ea începe o perioadă de urcuș duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul nostru pentru a gândi dumnezeiește

Evanghelia acestei zile este adâncă în înțelesurile ei, deși cuvintele ei par simple și puține. Mântuitorul Isus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun pentru post. Ne iertăm unii pe alții pentru ca și Dumnezeu să ne ierte păcatele și greșelile noastre. De aceea, primele zile ale postului sunt și zilele în care, în mod deosebit, cultivăm această virtute a iertării, pentru a trăi în pace și comuniune cu semenii noștri și a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv și Iertător. Evanghelia ne spune că trebuie să iertăm greșelile semenilor noștri, pentru ca Dumnezeu, Tatăl din ceruri, să ne ierte păcatele noastre. Prin aceasta, <>Evanghelia ne învață că relația noastră cu Dumnezeu depinde de relația noastră cu semenii noștri, că nu ne putem apropia de Dumnezeu nesocotind pe semenii noștri. Întrucât fiecare om este chipul lui Dumnezeu întors spre noi, există o legătură sfântă între Dumnezeu și fiecare om creat după chipul Său. Aproapele nostru, cel văzut, este cea dintâi întâlnire a noastră cu iubirea și lucrarea lui Dumnezeu în lume, întrucât El lucrează mai ales prin oameni. Fiecare om în parte este chemat la comuniune veșnică cu Dumnezeu Cel Veșnic și toți oamenii împreună sunt chemați la comuniune eternă cu Preasfânta Treime. Modul și măsura în care noi arătăm iubire față de semeni contribuie mult la construirea, cultivarea, adâncirea și luminarea relației noastre cu Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului. Nu se poate intra în post, ca luptă duhovnicească spre curățire de păcate și de luminare a sufletului, dacă nu iertăm, fiindcă prin iertarea altora cultivăm smerenia noastră. De aceea, la Vecernia din duminica aceasta se obișnuiește să se exprime iertarea reciprocă, prin cererea de iertare și împăcare cu toți cei prezenți la rugăciune. Iertarea altora este, de fapt, o răstignire a propriului egoism, pentru a deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare și comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii. Prin iertarea cuiva se recunoaște că persoana respectivă este mult mai de preț decât o faptă a sa săvârșită la un moment dat al vieții sale.

Cât privește postul, Evanghelia ne arată că, atunci când cineva postește, postul trebuie să se facă nu în stare de tristețe, ci de bucurie: “Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.”

Deci nu postim pentru a fi văzuți sau lăudați de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este o dăruire a noastră față de Dumnezeu, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoștință și ca dorință de sfințire a vieții (cf. Romani 12, 1). Postul se realizează din evlavie și iubire pentru Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încre-dințăm Lui, pentru că la El este Izvorul vieții noastre. Viața noastră se menține din darurile Sale create pentru om : aerul, apa, lumina, roadele pământului și multe altele.

Mântuitorul spune: “Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție“, adică El vede tainic această dăruire de sine a omului care postește. Postul este, așadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui ce postește, dar este o stare de jertfă sau ofrandă de sine dorită în mod liber și după puterea fiecăruia. Postul este semnul iubirii, ca unire în rugăciune a omului credincios cu Dumnezeu Cel netrecător și nelimitat, Cel ce Se află mai presus de lucrurile trecătoare și limitate din lumea aceasta. Deci postul susține rugăciunea omului credincios care face din relația și legătura sa cu Dumnezeucentrul și sensul sau lumina vieții sale. Cine postește și nu se roagă nu imprimă o semnificație teologică postirii sale, ci rămâne doar la un nivel de exercițiu biologic și psihologic, motivat igienic, estetic sau economic.

Smerenia și bucuria, semnele postului adevărat

Postul este o virtute, adică o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să ne mândrim cu postul, să fim lăudați sau compătimiți și admirați în același timp, întrucât adesea postul întristează fața omului postitor. Cei care, în timpul Mântuitorului Isus Hristos, umblau cu fața tristă și își puneau cenușă pe cap ca să atragă atenția oamenilor își făceau din postire un merit al unei jertfe care trebuie să fie lăudată. De aceea, Mântuitorul ne spune în Evanghelia Sa că cel ce postește nu trebuie să fie trist. Nu trebuie, deci, să postim nici pentru a aduna admirație și laudă, nici pentru a trezi milă sau compătimire. Trebuie să postim cu smerenie și cu bucurie tainică, fără publicitate și slavă deșartă. Această postire în stare de smerenie e cea dintâi învățătură despre post. În acest sens, Mântuitorul spune, “tu când postești unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești”. A unge capul, în tradiția ebraică, înseamnă a arăta bucuria, normalitatea vieții, a arăta că trăiești viața ca binecuvântare primită de la Dumnezeu. A spăla fața însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire și comunicare cu oamenii, față către față, fără a atrage atenția printr-o înfățișare posomorâtă sau chip întunecat (smolit). În acest caz, smoala sugera smerenia, dar ascundea mândria. Ungerea capului și spălarea feței pot fi și semne de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darul vieții. Așadar, nu trebuie să atragem atenția prin semne exterioare asupra postului, care este o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală cu Dumnezeu, Care vede tainic și tăcut sufletul și faptele omului credincios și jertfelnic, rugător și postitor.

În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt , motivația postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieții veșnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase și băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a felului nostru de a fi, trecerea de la lăcomia de cele materiale la dăruirea de sine spirituală, pentru a cultiva mai intens comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat și netrecător. Postul este ridicarea omului deasupra darurilor materiale, pământești, pentru a se uni în rugăciune cu Dumnezeu Cel Milostiv, Tatăl nostru Cel ceresc. Postul este, așadar, dor de cer, de viață și bucurie veșnică. Întrucât postul este dezlipire de cele pământești și unire cu cele cerești, Mântuitorul ne îndeamnă: “Nu vă adunați comori aici pe pământ unde moliile și rugina le strică”, adică unde se constată zi cu zi cum fața lumii trece, se schimbă, iar lucrurile își pierd valoarea, și “unde furii le sapă și le fură“, adică unde nimic nu este sigur, nu este stabil, ci totul este imprevizibil. Vedem cum, prin învățătura Sa, Mântuitorul Isus Hristoscheamă la o mutație, la o ridicare a omului din planul vieții pământești în planul vieții cerești, duhovnicești, zicând: “Adunați-vă comori în ceruri”, deci comori netrecătoare, iar apoi adaugă: “Unde este comoara ta acolo este și inima ta“. Întrucât Hristos Domnul vorbește de comorile duhovnicești netrecătoare și despre inima care le adună în ea, trebuie să căutăm și să adunăm comorile duhovnicești. Aceste comori spirituale nu se schimbă, nu se devalorizează și nu se pierd niciodată, ci rămân veșnice.Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt, roadele harului în sufletul omului. Aceste comori duhovnicești trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paști.

Dacă o comoară este pământească, materială și limitată, iar inima noastră se leagă excesiv de aceasta, atunci inima rămâne sclavă a lucrurilor pământești. Dacă o comoară este cerească, spirituală, mereu crescând în relația cu Dumnezeu Cel nemărginit și netrecător, inima noastră sau sufletul nostru se deschide spre Dumnezeu, spre iubirea Lui cerească infinită și eternă. Astfel, sufletul omului nu se mai leagă în mod pătimaș și definitiv de lucrurile limitate și trecătoare, ci se umple și crește mereu în lumina, harul și iubirea veșnică a Preasfintei Treimi Cea netrecătoare și nelimitată.

Postul, timpul nevoințelor pentru a spori comorile din “traista” sufletului

Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamț, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în “traista” sufletului nostru, fiindcă omul este călător sau pelerin în această lume, spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru prin post, rugăciune, priveghere, nevoință, pocăință, milostenie și împărtășirea cu Sfintele Taine? Adunăm prezența iubitoare a lui Dumnezeu Cel Veșnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător și postitor, luminat de harul lui Hristos, are privire duhovnicească, folosește cuvinte duhovnicești, izvorâte din gânduri duhovnicești, săvârșește fapte duhovnicești, care se aseamănă cu lucrările lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului adunăm în viața aceasta pământească, atâta lumină ducem cu noi dincolo, în lumina cea neînserată a Împărăției Cerurilor, când vom trece din lumea aceasta. Astfel, sufletul nostru se va înălța în intensitatea luminii prezenței lui Dumnezeu și a sfinților Săi, pe treapta de lumină pe care o avem noi deja ca o arvună în sufletul nostru. De aceea, Mântuitorul spune: “Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru, adică este în inimile voastre” (cf. Luca 17, 21). Când în inimile noastre adunăm lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paști devine un urcuș spre lumina Învierii, a învierii sufletului din moartea păcatului și a luminării sufletului ca primire a prezenței luminii Preasfintei Treimi în inimile noastre. Ca atare, timpul postului este luptă cu întunericul păcatelor, pentru a cultiva lumina virtuților, luptă pentru a ne dezlipi de cele trecătoare, pentru a ne uni cu Dumnezeu Cel netrecător. În timpul Postului Sfintelor Paști, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupește, dar ne întărim duhovnicește. Reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală. În timpul Postului Sfintelor Paști, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinții Părinți ai Bisericii, ei înșiși fiind mari postitori și păstori de suflete. Iar această postire a tuturor ortodocșilor creștini, cler și popor, este o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul în pustie, pentru a ne arăta nouă că la curățirea de păcate și sfințirea vieții nu se poate ajunge fără post și rugăciune.

Adam a fost izgonit din rai pentru că n-a postit

Există o legătură spirituală între postul Mântuitorului de 40 de zile, pe de o parte, șiizgonirea lui Adam din rai pentru că nu a postit, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paști se referă deodată la greșeala lui Adam celui dintâi și la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, duminica aceasta ultimă dinainte de începerea postului se numește și Duminica Izgonirii lui Adam din rai.

Ne întrebăm, de ce a fost izgonit Adam din rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greșeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (nu s-a înfrânat) și nu s-a pocăit după ce a greșit, ci a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe.

Hristos – Noul Adam ne învață să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Isus Hristos învățăm să ne înfrânăm și să luptăm duhovnicește. Domnul Isus Hristos a respins, la prima ispită, lăcomia față de cele materiale, la a doua ispită a respins pofta de stăpânire a lumii acesteia, iar la a treia ispită a refuzat ispita slavei deșarte, venită din partea lui Satan, adică aceea de a Se arunca de pe templu, considerând că îngerii Îl vor susține ca să nu Se vatăme. În concluzie, Mântuitorul Isus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului despărțit de Dumnezeu prin neascultare de El.

Ascultarea lui Hristos – Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinții Părinți spun că Mântuitorul a fost răstignit la ceasul al șaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Și-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să îndrepte greșeala lui Adam, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii raiului, prin neascultare, și-a întins mâinile spre pomul oprit, căzând în păcatul neascultării, al lăcomiei și al nepocăinței (lipsei de responsabilitate).

În concluzie, putem spune că, în această perioadă a Postului Sfintelor Paști, și noi suntem chemați să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alții, nu acuzând sau judecând pe alții, ci plângând păcatele noastre, judecându-ne pe noi înșine în Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, smerindu-ne pe noi înșine și cerând iertare. Astfel vom primi iertarea de la Dumnezeu și eliberarea de un trecut apăsător și întunecat, pentru deschiderea perspectivei unui prezent și a unui viitor luminat de Dumnezeu cu bucuria prezenței Sale în sufletele noastre.

În timpul Postului Sfintelor Paști trebuie să căutăm, cu dragoste și dor, mai aleseliberarea noastră de păcat, de atitudinea pătimașă față de lucruri și oameni, sfințindu-ne privirile, văzând pe oameni ca frați întru Hristos, privind lumea din jurul nostru ca dar al lui Dumnezeu care se cere dăruit și altora, trăind întreaga noastră viață ca peo arvună de fericire în comuniunea eternă a Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin.

Ritul bizantin