Start > Ritul bizantin > Hristos vindecă îndoiala, boala și nepriceperea duhovnicească

Hristos vindecă îndoiala, boala și nepriceperea duhovnicească

13 March 2010
1,443 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a IV-a din Post

Evanghelia vindecării demonizatului a fost rânduită de Biserică să fie citită în duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor. Este numită și Duminica Sfântului Ioan Scărarul, pentru că în această duminică se face în mod deosebit pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, deși el este pomenit în fiecare an în data de 30 martie.

Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârșit Mântuitorul Isus Hristos, și anume: a vindecat de necredință sau de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală și a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinței întărește lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidențiază, pe de o parte, cât de multă suferință a întâlnit Isus Hristos în acest copil care era chinuit de demon și cât de puțină credință a întâlnit la tatăl lui. Multă suferință, pe de o parte, și puțina credință, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Isus Hristos, îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând “Am încercat să îl aduc la ucenicii Tăi și l-am adus, dar ei nu l-au putut vindeca”, S-a tulburat pentru că știa pricina nevindecării copilului, și anume credința slabă a tatălui și nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuși Isus nu l-a mustrat pe tatăl copilului în mod direct, ca să nu mai adauge la multa lui suferință și durerea mustrării, ci, pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărțit în două, adică unii Îl acceptau pe Hristos crezând în El, iar alții se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis: “O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi, până când vă voi mai răbda?”

Prin aceasta, Mântuitorul Isus Hristos vrea să ne arate, indirect, că foarte adesea diavolii au putere asupra oamenilor doar când slăbește credința în popor. Cu cât slăbește mai mult credința în popor, cu atât demonii au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i, prin suferință, să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu. Mai ales când suferă un copil nevinovat. Cea dintâi atitudine pe care poate să o aibă cineva slab în credință este revolta sau răzvrătirea. Sfinții Părinți ai Bisericii – mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur -tâlcuind această Evanghelie spun că, adesea, demonii chinuie pe oameni și produc boli și suferințe sau încercări, ca oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, să hulească pe Dumnezeu, mai mult decât să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micșorarea milei Lui față de om

Când însă a văzut suferința copilului, Mântuitorul Isus Hristos a zis: “Aduceți-l la Mine”. Deci și atunci când mustra pe cei prezenți pentru necredința lor, Isus rămânea în starea de iubire față de om. Mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui față de omul în suferință. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Isus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire încât este aruncat când în foc, când în apă, trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinței copilului, tatăl acestuia a zis cu o anumită nădejde firavă în suflet: “De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi.” Acest dacă poți face ceva exprima o credință slabă și o speranță firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător, și totuși încurajator, Isus i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede”.

În acel moment, tatăl copilului a simțit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui, personal, nu în general mulțimii care asculta. Atunci tatăl copilului și-a recunoscut vina, adică puțina lui credință, și, căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit de îndoială, de necredință sau, mai precis, de credință slabă și, cu multă smerenie, proprie căinței, a zis: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

Pocăința și multa smerenie ale tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credință, iar în partea a doua el a recunoscut că s-a întărit în smerenie, recunoscând că nu a avut credința suficient de tare pentru a fi vindecat copilul său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punctul de vedere duhovnicesc, caschimbare de atitudine și de stare duhovnicească. Mai întâi, lacrimile arată starea lui de căință pentru credință puțină, sau credință amestecată cu îndoială, și cuvintele “Cred, Doamne” arată dorința lui de a-și întări credința. Iar cuvintele “ajută necredinței mele!”arată pocăința, smerenia lui. Căci nu a mai zis: ajută credinței mele puține, ci a numit puțina lui credință necredință. Și îndată după ce Isus a îndreptat pe acest om și l-a întărit în credință, i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: “Ieși din el și să nu mai intri în el”. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic și l-a aruncat la pământ. Însă el zăcea la pământ, încât unii credeau că el murise. Dar Isus l-a luat de mână, l-a ridicat în picioare și l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinței copilului posedat de demoni

Când a văzut căința lui până la lacrimi și mărturisirea întru smerenie a necredinței sale, dar și dorința de a crede mai puternic, și efortul său, Mântuitorul Isus Hristos a împlinit dorința acestui tată sărman, care nu a zis “ajută pe copilul meu” sau “fie-Ți milă de el”, ci a zis “ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Deși suferea doar copilul, toată suferința lui se transfera și tatălui său. Toată suferința copilului era împărtășită și de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinței copilului chinuit de un duh mut și surd. Și, pentru că era stăpânit de un duh mut și surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-și exprime suferința. Tatăl devine glasul suferinței copilului. De aceea folosește pluralul: “Ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Mântuitorul Hristos, văzând rugăciune fierbinte și credință puternică, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil și să nu mai intre niciodată. Iar duhul a ieșit din copil, însă copilul era căzut la pământ ca și când ar fi fost mort. Atunci Mântuitorul l-a ridicat și l-a dăruit tatălui său. Numai acum tatăl îl are pe copil cu adevărat. Cât era bolnav și posedat de duhul necurat, duhul necurat stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Isus Hristos are milă și de tatăl copilului, care se pocăiește recunoscându-și puțina lui credință, dar și de copil, pe care îl eliberează de duhul necurat ce îl chinuia și căruia îi redă sănătatea – îl redă pe copil tatălui său și arată lumii milostivirea Lui cea vindecătoare.

Hristos descoperă ucenicilor știința vindecării de demoni

Evanghelia ne spune că, după ce Mântuitorul Isus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriți și se întrebau – în sinea lor și între ei – de ce nu au putut ei înșiși să scoată demonul din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, în taină, L-au întrebat pe Mântuitorul: “De ce nu am putut noi să scoatem pe diavolul din acel copil?” Iar Mântuitorul, ca un Învățător înțelept, le-a spus ceea ce le lipsea, le-a arătat știința vindecării de demoni a oamenilor prin rugăciune și prin post. Ei primiseră de la Mântuitorul Isus Hristos puterea de a scoate duhuri necurate și de a vindeca orice boală și neputință din popor, dar nu înțelegeau de ce această putere nu devenise operantă, de ce nu devenise lucrătoare. Atunci Mântuitorul Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică: nu este suficient să poruncești demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl chinuie, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască, și nu doar în cuvinte, ci în toată ființa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poți alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiți de acestea. Iar Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, se dobândește prin rugăciune, prin cerere, prin stăruință, prin invocare a harului lui Dumnezeu, a ajutorului Lui și prin postire. Când omul postește, se smerește și când se smerește mai mult, rugăciunea sa devine fierbinte. Prin smerenie se golește de sine, de egoism, și se umple de prezența iubitoare și mântuitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie și de prezența Duhului Sfânt

Apostolii învață de la Mântuitorul Isus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de legătură vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post, întrucât demonii nu se tem nici de discursuri, nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, și se tem de prezența Duhului Sfânt în om, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, Care singur poate alunga duhurile rele din oameni. Prin această învățătură, Mântuitorul Isus Hristos ne arată cât de necesară, de vie și de puternică, de eliberatoare – de patimi drăcești, de duhuri necurate, de boală și neputință – este rugăciunea unită cu postul. În mod voit Biserica a ales această lectură din Evanghelia după Sfântul Marcu, ca să ne arate că în perioada Postului Mare avem nevoie de rugăciune fierbinte, de postire multă adăugată la credința puternică.

Postirea schimbă setea și foamea noastră fizice în foame și sete după Dumnezeu

Sfinții Părinți, rugători și postitori, care se luptau mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea “demoni” sau “duhuri rele”. De pildă, ei numesc lăcomia “demonul lăcomiei”. Pentru a înțelege această vorbire a lor, trebuie să înțelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului și ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Isus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: “Doamne, nu am fiică, ci trup, care cumplit se îndrăcește.” Prin această luptă cu patimile, cu ispitele, care nu vin doar de la trup, ci și de la duhurile necurate, invidioase pe om, pentru că omul se apropie de Dumnezeu, Sfinții Părinți ne învață cât de mare este puterea rugăciunii unite cu postul. Postirea schimbă setea și foamea noastră fizice în foame și sete duhovnicești, după Dumnezeu. Dacă ne hrănim cu prezența lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci devenim puternici, pentru că puterea sau harul lui Dumnezeu ne ajută să biruim patimile și ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii noastre păcătoase.

În plus, Evanghelia din această duminică ne arată și grija părinților pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credință mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinței copilului, pe care o împărtășea și el, a venit la Hristos, iarHristos Domnul lui i-a întărit credința și copilului i-a luat suferința. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toți părinții, care au copii bolnavi sau chinuiți de rele, să vină la El, cerând ajutorul Lui.

De aceea, Evanghelia duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paști este una a vindecării, a speranței cultivate prin credință întărită și prin rugăciune fierbinte însoțită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii și al pocăinței

Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post al Paștilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea și prima parte a secolului al VII-lea.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinței și al pocăinței. În cartea sa numită Scara virtuților sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi și să dobândim virtuțile, iar smerenia și iubirea sunt virtuțile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin post și rugăciune, este un dascăl al întregii creștinătăți. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viață duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Și astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conținut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte și din inimă a celui care se străduiește să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin curățirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuși “scară a virtuților”, “lauda monahilor”, “luminător și călăuzitor pe drumul mântuirii”.

Pocăința, smerenia, lacrimile, toate nevoințele de care se face pomenire în ScaraSfântului Ioan au ca scop curățirea noastră de patimi și creșterea noastră în virtuți. Aceste virtuți sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Isus Hristos în lumina Sfintelor Paști. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii, al pocăinței, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este și chemat să se roage pentru noi. El e nu numai un model, o icoană duhovnicească, ci și un rugător pentru noi. De aceea, noi îl rugăm pe Sfântul Ioan Scărarul să ne ajute să simțim puterea lui Hristos Care l-a vindecat pe copilul demonizat îndrăcit și să vindece sufletele și trupurile noastre de toată patima, de toată ispita, de toată nevoia și să ne dăruiască bucuria vindecării pe care a simțit-o tatăl copilului vindecat și copilul însuși, spre salva lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin.

Ritul bizantin