Start > Ritul bizantin > Duminica a V-a din Post. Cerere fiilor lui Zevedeu

Duminica a V-a din Post. Cerere fiilor lui Zevedeu

13 March 2010
1,998 afișări

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Duminica a V-a din Post

“Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și, prin rănile Lui, noi, toți, ne-am vindecat” (Is. 53, 3-4)

Iubiți credincioși,

Lectura pericopei de astăzi și pasajul din Isaia pe care l-am citat, prezintă două modele opuse de comportament. Pasajul din Isaia ne prezintă figura Lui Isus care suferă; a doua este sugerată de cererea pe care o adresează lui Isus fiii lui Zevedeu.

Cererea (care în Matei este făcută de mama celor doi discipoli) este de înțeles din punct de vedere uman: dacă Isus a venit să instaureze Împărăția, de ce nu ar trebui să fie miniștri acei care încă de la început l-au urmat? Se subînțelege din această dorință imaginea unei împărății pământene, în care contează mai mult cine deține puterea, și într-o astfel de situație nu este normal să se vrea a se face carieră, a căuta în stânga și dreapta recomandări?

Iacob și Ioan nu ar trebui să fie condamnați pentru acest lucru așa cum am fi tentați, poate, noi să o facem, nici Isus nu-i condamnă; de fapt sunt ceilalți zece ucenici care se indignează, arătându-se mai severi decât Isus. Evanghelia nu ne-o spune dar, cu ironie subtilă, insinuează un dubiu: că ucenicii se indignează sau pentru că nu știu că în Împărăția cerului nu sunt locuri mai în față, sau poate pentru că fiecare din ei, fără a avea curajul să o ceară, cultivau în secret aceeași ambiție cu a fiilor lui Zevedeu?

Ca de obicei, ceea ne surprinde și de această dată, este atitudinea lui Isus. El nu judecă, am mai spus, și nici nu condamnă: aproape că îi compătimește pe cei doi, pentru naivitatea lor: “nu știți ceea ce cereți”. Dar, în același timp nu respinge cererea lor, mai bine le pune o condiție: “puteți voi să beți paharul pe care îl voi bea eu, sau să fiți botezați cu botezul cu care eu sunt botezat?”

Și poate că Iacob și Ioan s-au demonstrat încă odată a fi precipitați și naivi, atunci când răspund: “putem”. Nici de data aceasta Isus nu judecă, dimpotrivă, acceptă disponibilitatea lor. El știe că paharul martiriului nu va fi pus deoparte pentru ucenicii săi și, la momentul oportun, se va gândi el însuși să le dea puterea necesară pentru a suporta calvarul și întărește că faptul că ei trebuie să accepte gratuitatea serviciului la care sunt chemați, și pentru aceasta le spune că nu este în atribuția lui să le ofere un astfel de privilegiu.

“Nu este al meu a da”: această simplă afirmație este o anunțare revoluționară a Împărăției. Căci ce împărăție este aceea în care cel care este suveran nu are nici o autoritate în a da primele locuri în guvernul său? Isus explică imediat, fără nici o umbră de reproș față de ucenicii care încă mai gândesc în termeni umani și le demonstrează, cu un calm infinit, cât de mult trebuie să se schimbe mentalitatea pentru cei care urmează Împărăția: “cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele și cei mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi….”

De multe ori în Biserică suntem tentați să confundăm autoritatea cu puterea. Structura Bisericii lasă din păcate această impresie; cine ocupă posturi de responsabilitate este expus riscului de a impune propria voință altora, chiar și atunci când acest lucru nu este cerut de exercitarea ministerului său. Ar trebui să reflectăm mai des asupra semnificației cuvintelor: minister, diaconie, serviciu, cuvinte ce ar trebui să fie sinonime.

A se vorbi despre “autoritatea serviciului” nu trebuie să fie numai o expresie frumoasă, o umilință de fațadă. Trebuie să fim cu adevărat dispuși să împărțim cu alții responsabilitățile, să ascultăm exigențele și sugestiile tuturor, să recunoaștem că, adeseori, cei care nu au “charismă” eclezială, demonstrează o capacitate și generozitate mult mai mare decât a multor clerici. Sacramentul Preoției conferă o “putere sacră”, dar aceasta nu înseamnă că totul trebuie să fie hotărât de către paroh, de aceea și dumneavoastră, fiecare în parte, în virtutea botezului pe care l-ați primit, sunteți chemați să vorbiți, să propuneți, să judecați, să hotărâți, să împărțiți responsabilitățile Bisericii, alături de preoții ei.. Chiar și papa, pe umerii căruia apasă responsabilitatea cea mai mare a Bisericii, cere să fie ajutat recunoscând că astfel primatul este în serviciul unității și că nu ar trebui să fie un obstacol în ajungerea unității vizibile între creștini.

Modelul este în primul rând Isus: preot în veac, care știe să tolereze slăbiciunile noastre pentru că el însuși le îndurat. De aceea Isus se arată înțelegător față de infantila cerere a lui Iacob și Ioan: chiar și el a fost ispitit de satana în deșert când i-au fost oferite toate împărățiile pământului. Dar el a știut să reziste: a învins pe ispititor pentru noi, “a fost unul după asemănarea noastră întru toate ispitit, în afară de păcat”. (Ev. 4,15)

Iubiți credincioși,

Biserica nu este pentru cine vrea să facă carieră. Nu este pentru cine vrea să împartă luxul și puterea “conducătorilor pământului”. Nu este făcută pentru cine face compromisuri și uită că primul loc este al săracilor. Din păcate, istoria ne prezintă cazuri în care oamenii Biserici s-au compromis cu guverne nedrepte și violente, devenind astfel, în oarecare mod, complicii lor, însă nu ar trebui să fie așa.

Modelul Servului din Isaia: “disprețuit și cel din urmă dintre oameni…” era disprețuit și nebăgat în seamă. Să fim atenți și să nu vindem sub preț Evanghelia pentru a păstra stima oamenilor; să nu ne fie frică să ne alăturăm, cu toate dificultățile, celor emarginați, celor persecutați, celor întristați, celor lângă care nimeni nu vrea să stea, fie că sunt ieșiți din închisori, fie că sunt ieșiți din canale, fie că sunt toxico dependenți; să nu ne fie frică a împărți cu cine ne stă alături responsabilitatea conducerii Bisericii, care este un jug dulce, dacă vom ști în modul cel mai simplu și sincer să-i “servim” pe frați. Amin.

Ritul bizantin