Predici

Iubiţi credincioşi,

Vedem în Evanghelii că adeseori, apar persoane bolnave, persoane aflate în dificultate fizică şi spirituală ce se adresează lui Isus pentru a-i cere vindecare şi un pic de speranţă, iar Isus acceptă să-şi piardă timpul pentru aceste persoane care suferă şi nu se comportă ca puternicii şi bogaţii societăţii.

Adevăraţii “săraci” sunt acei care-şi cunosc bine situaţia proprie, care nu au nimic de ascuns, care se încredinţează Domnului aşa cum sunt, fără subterfugii sau pretenţii. Un paralizat este o persoană blocată, incapabilă să se mişte singură, are nevoie de ajutorul altora.

Omul de care ne-a vorbit pericopa Evangheliei de azi, nu reproşează nimănui situaţia în care se află, nu ocărăşte societatea sau pe Domnul care a permis să se nască aşa. Aici avem deja prima lecţie pentru noi, care foarte uşor ne lamentăm de orice mică dificultate. Cum ne comportăm atunci când vedem un bătrân, sau un purtător de handicap, sau un bolnav? Ne gândim că am putea fi noi în locul lor? Şi nu este oare adevărat că fiecare dintre noi este un pic paralizat, în măsura în care avem limite, defecte, contradicţii (spunem una şi facem alta, criticăm pe alţii şi apoi noi suntem mai răi decât ei)? Numai Isus nu este “paralizat”, El este o persoană adevărată, completă, matură sub orice aspect, pentru că el întotdeauna a spus “Da” Tatălui. Iată de ce lumea aleargă de bunăvoie la El, pentru că este diferit de alţii, este unic!

Pericopa ne spune că “patru persoane l-au dus” înaintea lui Isus. Nu se precizează cine sunt: dacă sunt prieteni, rude sau persoane care erau în trecere. Nu aceasta este important. Important este că persoana paralizată a fost ajutată să ajungă la Isus. Ele “poartă” greutatea bolnavului: nu caută scuze, fac tot ceea ce le stă în putinţă (o gaură în acoperişul unei case pline de lume), totul pentru a-l pune pe bolnav în faţa lui Isus. Şi, atenţie, nu ni se spune că acest paralizat ar fi fost o persoană mai bună sau că i-ar fi recompensat. Aceşti patru oameni simt în inima lor că este nevoie să ajute şi fac tot ceea ce trebuie să facă: îl pun pe bolnav în faţa lui Isus. Se poate ca acest bolnav, înainte de a veni aici, să fi fost pe la medici pentru a căuta vindecarea, dar totul a fost inutil. Unica speranţă este Isus: poate că şi paraliticul l-a ascultat pe Învăţător predicând Evanghelia, împreună cu cei ce erau mereu în jurul său, sau poate că nici nu-l cunoştea pe Isus. Un singur lucru este sigur: vindecarea soseşte mulţumită credinţei acestor patru oameni: “Văzând credinţa lor…”.

De multe ori, noi nici nu ne gândim cât bine am putea face pentru cei din jurul nostru cu rugăciunea, cu ajutorul concret, sau prin exemplu pozitiv. Suntem toţi legaţi unii de alţii, fie în bine, fie în rău, în aşa fel că Pavel spune: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora”. Fiecare avem nevoie de ajutorul celuilalt; toţi putem face un bine pentru şi împreună cu ceilalţi. Să ne întrebăm atunci: în cazul unuia care are nevoie de ceva, aştept să fiu chemat sau intervin imediat? Găsesc uşor scuze pentru a justifica neimplicarea mea? Iau în serios porunca lui Isus care spune să fac celorlalţi ceea ce aş vrea ca ei să facă pentru mine?

Odată cu prezentarea paralizatului la Isus, misiunea a fost împlinită, pentru că acum intervine Învăţătorul şi îi surprinde pe toţi cei de faţă. Primul lucru pe care îl face este de a-l chema “fiu” pe acest bolnav, un nume cald, prietenesc, capabil să ne ducă cu gândul la Dumnezeu, Tatăl tuturor. Apoi, îi zice: “Iertate îţi sunt păcatele tale”, adică de-acum începe pentru tine o viaţă nouă, datorită harului lui Dumnezeu care îţi permite acest lucru. Nimeni nu poate opri mâna lui Dumnezeu care operează atunci când găseşte o inimă plină de credinţă: nici păcatul, nici boala, nici situaţiile dificile. Paraliticului, Isus îi cere să “ia patul şi să plece acasă”.

Lumea rămâne surprinsă în faţa acestui “miracol” al lui Isus. Dar Isus este viu şi astăzi şi continuă să vindece persoane; El este fericit să ofere ajutorul său celui care este blocat (paralizat) de păcat, de frică, de greutatea probelor vieţii. Că este aşa a spus-o chiar Isus, că el a venit pentru cei bolnavi, pentru a duce viaţă în abundenţă, pentru a sustrage de la Satana pe fiii lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Şi postul pe care îl trăim acum, este o mare ocazie de a-l întâlni “de aproape” pe Domnul Isus, de a ne lăsa “atinşi şi schimbaţi” de El, de a re-asculta Cuvântul său, în fiecare zi. Nu numai el, sau ea, sau eu, ci Biserica noastră şi lumea întreagă suntem un pic cu toţii “bolnavi” şi numai Domnul ne mai poate vindeca. Suntem abia în a doua săptămână a postului, să nu pierdem timpul, să nu ne îndepărtăm de Isus, să profităm de iniţiativele care ne sunt propuse în parohie. Fiecare dintre noi, graţie rugăciunii şi sfinţeniei fraţilor şi surorilor în credinţă, putem obţine iertarea păcatelor noastre. În tovărăşia lui Isus, putem să reîncepem o viaţă nouă, liberi şi fericiţi, să acţionăm şi să ne mişcăm în credinţa Evangheliei Sale. Spovada, cuminecarea, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, mărturia Sfinţilor Părinţi, rugăciunea, operele de caritate sunt moduri prin care Domnul îi repetă fiecăruia dintre noi, familiilor noastre, parohiei noastre: “Ridică-te şi umblă!”. Cine poate şti cât de mulţumit a fost acel paralizat?! Experienţa postului poate fi o experienţă de bucurie şi sărbătoare, pentru că Domnul nu uită de noi, mai mult, ne face viaţa mai frumoasă, ne pregăteşte pentru minunata sa înviere. Să ne întrebăm atunci: Cum trăim Postul acesta? Ce fac “deosebit” faţă de celelalte zile ale anului? Mă las condus de Biserică la Isus sau sunt atras spre alte lucruri? Fug cumva de Isus pentru că mă ruşinez de defectele mele?

Doamne, de câte ori nu m-am căit! De câte ori nu m-a spovedit şi am promis sincer că nu mai fac! Apoi, am păcătuit iar! M-am căit şi m-am spovedit din nou. Şi atunci, o ispită, cea mai tragică dintre ispite, mi-a încolţit în suflet: la ce serveşte să te căieşti, la ce serveşte să te spovedeşti, dacă apoi…?

Doamne, Isuse, eliberează-mă de această paralizie a spiritului; eliberează-mă de ispita descurajării! Fă-mă să înţeleg şi să-mi aduc mereu aminte că tu vrei de la mine o căire adevărată, pentru păcatele făcute, o reparare a greşelii şi promisiunea de a le evita în viitor. Amin.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin