Predici

“Domnul a zis: “Am văzut asuprirea poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scotea din pricina asupririi lui, căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor, şi să-l scot din ţara aceasta, şi să-l duc într-o ţară unde curge lapte şi miere…” (Ex. 3, 1-8; 13-15)

“Cine crede că stă (în picioare), să ia sama să nu cadă. (1Cor. 10, 1-6; 10-12)

“Le-a spus lor pilda aceasta: un om avea un smochin în via lui…” (Lc. 13, 1-9)

Dumnezeu se arată, mai ales prin faptele săvârşite în favoarea poporului Său. Aceste gesturi cer din partea omului un răspuns precis. Uimirea numai, nu are nici un rost, se cere corespundere din partea noastră. În lectura a II-a Sfântul Paul ne pune în gardă referitor la câteva răspunsuri eronate în ceea ce priveşte iniţiativa divină. Luând ca punct de plecare modelul experienţei Exodului (al ieşirii din Egipt), în câteva elemente peculiare ale sale (trecerea Mării Roşii, norul, mana, apa ţâşnită din stâncă) evidenţiază că vreo câţiva israeliţi, au răspuns greşit la intervenţiile continue ale lui Dumnezeu, dedicându-se idolatriei şi faptelor necuviincioase, provocând mânia lui Dumnezeu, prin văicăreli şi plângeri (aici se vor aminti faimoasele murmurări ale poporului ales).

Sfântul Paul aseamănă “ieşirea din Egipt” a evreilor, cu apariţia noului popor al lui Dumnezeu, în sensul că este una şi aceeaşi poveste, anticipatoare şi înştiinţătoare totodată. Referindu-se la comunitatea din Corint, apostolul îi îndeamnă pe corinteni, de a nu repeta aceleaşi greşeli pentru a se izbăvi de acele tragice urmări, cu care i-a pedepsit Dumnezeu pe cea mai mare parte dintre evreii acelor timpuri în pustiu. Sfântul Paul subliniază mai cu seamă o comportare greşită a multora dintre evrei, anume, pentru ca mai marii bisericii din Corint să nu cadă în aceleaşi greşeli. Să nu se încreadă prea mult în ei înşişi, deoarece sacramentele nu-l scutesc pe creştin de ispite şi nici de riscul căderii în necredinţă.

Sacramentele nu constituie un punct de sosire definitiv, ci introduc şi întovărăşesc numai de-a lungul drumului zi de zi, într-o continuă angajare şi ascultare şi slujire Domnului. Credincioşii sunt călători, de aceea nu trebuie să se socotească, aşa, ca ajunşi la destinaţie. De aceea li se potriveşte de minune înştiinţarea: “Cine crede că stă în picioare să se ferească să nu cadă”, care mătură fără milă siguranţa iluzorie a aceluia care pretinde că umblă cu capul în negura unei spiritualităţi iresponsabile. Viaţa creştinului este veşnic ameninţată. Speranţa nu dispensează vegherea şi nici încrederea nu exclude ochii deschişi.

Desigur, creştinul poate conta în fiecare moment pe Cristos, dar niciodată pe sine însuşi. Dar una este a-L căuta pe Cristos, şi alta este a căuta nenorocirea. Răspuns adevărat, oricât ne-ar costa, nu poate fi altul decât acela a lui Moise. Fragmentul din cartea Exodului din prima lectură descrie scena faimoasă a rugului arzător. Dumnezeu se manifestă ca liberatorul unei mulţimi de oameni de prea puţină credinţă, a unor oameni asupriţi şi exploataţi, fără nici un drept pe lumea asta. Acesta nu este acel Dumnezeu care stă în ceruri nepăsător, departe. Strigătul celui apăsat care suferă, ajunge până la dânsul şi-i străpunge inima. “Am văzut asuprirea poporului meu, care este în Egipt şi am auzit strigătele care le scotea, din pricina asupritorului lui, căci îi cunosc durerile. M-am coborât ca să-l izbăvesc”.

De notat succesiunea verbelor folosite. Dumnezeu intervine pentru a elibera, deoarece ştie ce înseamnă suferinţa omenească şi suferă şi El împreună cu poporul: “Am văzut…, am auzit, cunosc”. Aici intervine o neaşteptată depăşire a ordinei, peste care, din nefericire, lectura de astăzi a trecut cu dezinvoltură: “Acum, vino, eu te voi trimite la faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul meu, pe copiii lui Israel”. Atunci când Dumnezeu se hotărăşte de a interveni în istoria oamenilor El trimite pe cineva. Mai întâi îşi face cunoscute voinţa şi interesul. Apoi spune: “Totul depinde de tine, căci eu te voi ajuta!”. Da, Dumnezeu vrea să se folosească de oameni. El este prezent în lume, numai noi să nu fim lipsă la apel. El se află prin apropierea oamenilor, dar numai în măsura în care noi îi socotim că sunt aproapele nostru.

Moise s-a apropiat, mânat mai mult de curiozitate: “Am să mă întorc şi să văd ce este această vedenie minunată şi pentru ce nu se mistuie rugul”. Însă contactul cu Dumnezeu nu poate fi dăunător. “Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi i-a zis…”. Orice experienţă autentică a lui Dumnezeu nu poate fi rezolvată, printr-o simplă bucurie statică. Atunci când Dumnezeu se arată, El nu se arată numai pentru a satisface curiozitatea noastră, ori numai pentru a ne furniza nişte informaţii gratuite, ci pentru a ne pune în vedere ceea ce pretinde El de la noi.

Moise, merge numai ca să vadă, şi când colo, Dumnezeu îi trasează anumite sarcini, anumite obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească. Chemarea lui se traduce printr-o misiune precisă şi face din el un Crainic, un Mesager, un Trimis. Rugăciunea şi contemplaţia înseamnă a asculta şi a fi totdeauna la dispoziţia Domnului. Dacă vom reuşi să spunem şi noi aşa cum a spus Moise: “Iată-mă!”, şi El ne va încredinţa imediat câte o misiune de îndeplinit. Dacă vrem să ne fie bine şi stăm totdeauna în picioare, atunci trebuie să ne aruncăm în genunchi. Evident, că răspunsurile noastre nu corespund totdeauna aşteptărilor aceluia, care ne-a încredinţat o anumită misiune.

Roadele nu sunt la înălţimea pretenţiilor proprietarului. Parabola smochinului sădit în vie, ne documentează această realitate, care ar putea fi şi a noastră. Trebuie să ştim că pentru israeliţi smochinii şi viile aveau o semnificaţie cu totul deosebită, pentru că erau semnul instalării lor în pământul făgăduit şi făceau aluzie la paradisul pierdut. Via lui Dumnezeu este poporul ales.

“… A venit să caute rod în el şi n-a găsit”. Deci, logica este deziluzia şi amărăciunea Sa, mai ales că stăpânul acesta aştepta de mai multă vreme: “de trei ani tot vin să caut roade dar nu am aflat”. Atunci când Dumnezeu sădeşte un copac, neornamental, este şi natural ca să aştepte roade de la dânsul. Planul său cu privire la oameni, este sabotat de cei interesaţi. Acum, pare că i s-a epuizat toată răbdarea. A sosit timpul judecăţii şi al osândirii: “Taie-l!” Îngrijitorul viei intervine şi mijloceşte pentru copac. Cere ca răbdarea stăpânului să se mai lungească cu un an.

Cristos este Acela care mijloceşte mereu pe lângă Tatăl, în favoarea noastră şi ne obţine o prelungire a răbdării Sale. Dragostea nu poate să nu aibă câştig de cauză asupra încăpăţânării, refuzului ori indiferenţei. Atât timpul cât şi dragostea fac posibilă reuşita planului lui Dumnezeu. În ciuda deziluziilor pe care i le procurăm în serie Dumnezeu crede în om şi nădăjduieşte ceva bun de la noi. Judecata atârnă asupra capului nostru, totuşi ni se mai oferă o şansă, încă o posibilitate. Oricum, sfârşitul nu este întru totul asigurător: “Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu îl vom tăia!”. Milostiv şi blând e Domnul, bun şi plin de îndurare / Căci a Lui milostivire ţine fără încetare. / Domnu-i bun cu toată lumea, şi-ale lui lucrări se-ntind / Peste toată omenirea, peste omul suferind.” Ps. 145, 8-9; din “Psaltirea în versuri” de Pr. Ion Balan.

Aşadar să încercăm să citim, dar nu numai să citim ci să traducem în acelaşi timp: “Un om avea un smochin sădit într-o vie” – Dumnezeu avea o comunitate, o familie…, un individ!… şi să vedem dacă nu ne pierdem în cuvinte! În cele din urmă poate că Domnul s-ar mulţumi şi numai cu o simplă mărturisire din partea mea, cum că nu sunt în stare de a produce roade. Şi să mă aştepte până când mă va vedea alergând în întâmpinarea aceluia, care singur poate produce roade, întrucât şi acesta este un rod dorit de Tatăl. Poate că aşteaptă ca eu să descopăr şi să îmbrăţişez în cele din urmă crucea Fiului, unicul pom care nu trădează aşteptările.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin