Start > Ritul latin > Lumina făgăduită

Lumina făgăduită

13 March 2010
427 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul C)

“… și după ce l-a dus afară (pe Avram), i-a zis: “Uită-te spre cer și numără stelele,… Așa va fi sămânța ta!” (Gn. 15, 5-12; 17-18)

“Să luăm dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” (Fil. 3, 17; 4, 1)

“Isus luă cu El pe Petru, pe Ioan și pe Iacob, și se sui pe munte ca să se roage. și pe când se ruga I s-a schimbat îmfățișarea feței și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.” (Lc. 9, 28-36)

Totul începe cu Legământul încheiat cu Avram (lectura I). Legământul acesta va fi reînnoit, și transformat complet de către Isus, Fiul cel ales al Tatălui a cărui slavă apostolii privilegiați au avut fericirea s-o vadă pentru o clipă (evanghelia). Toți suntem destinați a fi părtașii acestei slave, pentru că Isus este Mântuitorul așteptat, va preschimba mizerabilul nostru trup, și-l va face asemenea trupului Său preaslăvit (lectura a II-a). Iată că în felul acesta, am descris în câteva cuvinte povestea mântuirii în toate componentele ei esențiale. Adică planul lui Dumnezeu cu privire la om.

Cele trei lecturi formează o revelație (în sensul literar al cuvântului, prin care se dezvăluie) al acestui grandios plan de mântuire. Aici putem vorbi chiar de o întreită revelație: Revelația unui Dumnezeu credincios, care-și menține făgăduințele date. Un Dumnezeu în care se poate încrede omul, datorită dragostei Sale. De aceea omul se apropie de El într-un raport de credință, de încredere și de lăsare în voința Lui. Revelația divinității lui Isus și a Misterului pascal. Cristos, cel schimbat la față, nu peste multă vreme va fi Cristos cel desfigurat din cauza biciuirii și a chinurilor morții. Cristos cel preamărit, acum trece prin calea slăbiciunii, a suferinței și a umilirii. Și cine Îl iubește, acela trebuie să sufere împreună cu El. Revelația misterului omului, călător încă pe pământ sau cetățean al cerului, înrolat într-o viață pământească, dar care nu poate să fie sechestrat complet, de către lucrurile pământești. Pelerin, care-și trăiește nestatornicia și șubrezenia trupului, în așteptarea schimbării sale într-un trup glorios. Dar mai ales într-o dublă dimensiune: provizorietatea și dorința arzătoare către locuința definitivă.

Însă, în duminica aceasta, Cuvântul Domnului, nu ne semnalează numai semnul luminos ci ne vorbește și de încercare. Despre acea încercare care marchează trecerea obligatorie către ținta propusă. Dar, să privim lucrurile mai de-aproape. Legământul cu Avram este încheiat într-un cadru arhaic, dacă nu chiar barbar. Aici este vorba despre ceremonialul obișnuit în Orientul Mijlociu. Contractanții Legământului, trec prin mijlocul animalelor înjunghiate, pentru a-și aduce aminte că aceeași soartă tragică îl așteaptă pe acela care nu-și va ține legământul. Chiar și limbajul este semnificativ, pentru că de fapt se spune “lichidarea legământului”.

Aici, Dumnezeu este Acela care se angajează, pentru că în realitate, numai El este acela care trece printre animalele înjunghiate, pentru a sublinia absoluta gratuitate a inițiativei divine. Cei doi contractanți nu stau pe același plan, nu se află la același nivel. Dar nu trebuiesc trecute cu vederea nici cele petrecute înainte, atunci când Domnul l-a chemat afară pe Avram, și îndemnându-l să se uite spre cer îi spuse: “Numără stelele dacă poți… Atât de mulți vor fi urmașii tăi”. Aceasta este făgăduința solemnă repetată de mai multe ori. Deocamdată, Avram nu are nimic sigur la mână, cu tot drumul lung parcurs. El, este de-acum bătrân, iar soția lui Sara, este sterpă din naștere. Ar fi trebuit să aibă măcar un fiu, dar deocamdată trebuie să se mulțumească doar cu făgăduința aceasta simbolică (cu numărul cel fără de număr al stelelor).

“Seminției tale dau țara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, Eufrat”, îl asigură Dumnezeu. Dar într-aceasta el continuă să-și ducă mai departe viața de nomad, străin în pământul care-l calcă cu picioarele. În fiecare dimineață este constrâns să-și strângă cortul, și să plece mai departe. Țara, pentru el, este numai făgăduită. Iată marea încercare a lui Avram. Deocamdată el este în posesia nu a realității, ci numai a cuvântului, ce i-o garantează. În realitate, Avram nu are nici un fel de arvună. Mâinile lui sunt goale, după cum tot gol este și pântecele Sarei.

Dintr-un anumit punct de vedere uman, putem spune că Patriarhul Avram are numai o singură nădejde, adică tot ceea ce a părăsit: propria țară, casa în care s-a născut și părinții. Această atitudine își are numele ei, un nume sigur și precis: credința. “El a crezut în Domnul…” Credința, dacă este sinceră trebuie să treacă prin pustietatea aspră a încercării. Ca și Avram, trebuie să umblăm în întuneric, mulțumindu-ne cu privirea cerului înstelat. Ochii și mâinile, într-un prim și îndelung moment, nu reușesc să numere sau să cântărească darurile primite, dar, se agață de un Cuvânt. În povestirea Schimbării la Față, Isus vorbește cu Moise și cu Ilie (doi mari specialiști în încercările cauzate în îndeplinirea misiunii lor îndrăznețe), despre plecarea sa (literalmente despre exodul său), adică despre trecerea sa prin moarte în casa Tatălui.

Însă Petru, are ochi numai pentru slava cea bătătoare la ochi, atunci când spune: “Învățătorule, bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe…”. El ar vrea să stea acolo, să se instaleze definitiv în acea lumină mângâietoare, fără să mai treacă prin întunecimea cea tristă a Calvarului. Pretinde a ajunge la punctul de sosire, fără a mai alerga pe calea cea grea care duce într-acolo. Puțin mai înainte, tot Petru spusese că el nu vrea să știe de acea cale, care să-l ducă pe Învățător la slava cerească, dar fără să mai treacă prin patima și moartea rușinoasă. Însă glasul venit de sus îi spulberă orice idee, orice iluzie: “Acesta este fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați!”.

Aici este vorba de a se încrede în El, chiar și atunci când vorbește despre suferință. Ucenicul nu poate să-și croiască o cale a lui particulară, care să înconjoare obstacolul neplăcut, al Calvarului, al “Colinei Căpățânei”. Creștinul trebuie să meargă pe aceeași cale trasată de Învățătorul, dar numai împreună cu El. Schimbarea la Față, trece prin “încercare” unei fețe desfigurate, a tristeții și a teroarei, a sudorii și a sângelui, a bătăilor, a biciuirii și a scuipatului. Slava trece prin încercarea părăsirii, a umilirii, a persecuției, a osândirii și a unei morți îngrozitoare. De aceea, și Sfântul Paul roagă cu lacrimi în ochi pe Filipeni, de a nu urma calea dușmanilor lui Cristos, calea acelora care se cred ajunși deja la participarea triumfului celui înviat, socotind ca depășită realitatea crucii.

Unii ca aceștia îi meșteresc crucea lor individuală, personală, compusă din legalismul preocupat numai de detaliile exterioare, mai ales în cheie alimentară: “Mâncarea aceasta este învoită, celălaltul, pentru că este spurcată!”. Dumnezeu, unora ca acestora, este pântecele, sau mai bine spus: “Dumnezeul lor este ceea ce mănâncă!” Chiar și angajarea la observarea ținutei exterioare, poate constitui o ipocrizie, pentru a încuraja încercarea cea mai însemnată a crucii. În realitate, o oarecare practică ascetică, numai de dragul asceticii, apare mult mai comodă decât practica dragostei și a iertării. Credinciosului nu-i este învoit luxul amăgirilor deșarte, al nedumeririlor în ceea ce privește mâncare, care este curată și care este mai puțin curată.

În cheia actualității, noi ne putem întreba, așa cum ne propune în mod provocator, A. Maillot: “Care este Dumnezeul nostru? Pe cine-l iubim, cui îi slujim? Pe Dumnezeul lui Isus Cristos, care ne-a eliberat de toți și de toate? Sau Dumnezeul ideilor noastre: planurile, bani și tot ce facem? Poate că Dumnezeul nostru nu este pântecele, însă ar putea să fie capul, punga, ideologia, fie ca și cea religioasă, partidul sau gruparea politică ori sindicală.”

“Fraților, fiți imitatorii mei”, spune cu o oarecare solemnitate Sfâtul Paul. Și aici, în ciuda aparențelor, apostolul nu greșește. Și în această privință, A. Maillot, spune: “Copiați refuzul meu de a nu mă încrede în mine însumi și nici în faptele mele. Copiați-mă în atitudinea mea de a nu mă crede desăvârșit. Copiați-mă și în ceea ce privește mersul meu pe calea crucii lui Cristos. Copiați-mi cunoașterea de a nu fi ajuns încă la ținta propusă. Cu aceste cuvinte, copiați-mi cunoașterea imperfecțiunii mele”.

De aceea și creștinul, cu toată cetățenia cerului pe care o posedă, este chemat să umble, să meargă, să frământe noroiul drumurilor. Ochii ridicați spre cer sunt una cu picioarele amorțite. Trăirea într-o continuă așteptare, nu înseamnă lene, ci viață de nomad, pentru că într-adevăr, nomazi suntem ca și Avram. Desigur, noi așteptăm “ceruri noi”. Totuși suntem conștienți că între timp nu ne este interzisă activitatea, pentru obținerea unui “pământ nou”. Sensul provizorietății nu se exprimă prin somn sau lene, ci printr-o încercare dureroasă a “transformării”.

Ritul latin