Predici

Suntem în preajma a două mari jertfe: una de la Cina cea de Taină şi alta cea de pe Calvar.

Oferirea de jertfe pare să constituie, la toate popoarele, expresia cea mai semnificativă a sensului religios al omului. Despuindu-se de ceva ce-i aparţine pentru această viaţă, omul recunoaşte că toate îi aparţin lui Dumnezeu, întorcându-i oferta de mulţumire. Şi când o parte din ceea ce este oferit se mănâncă de ofertanţi, atunci se stabileşte o comuniune simbolică între Dumnezeu şi comeseni, o participare la aceeaşi viaţă (cf. MAC pag. 246).

Dumnezeu vrea ca această comuniune să nu fie numai simbolică, ci reală. Ca să fie reală, trebuie să existe câte o jertfă de ambele părţi: Dumnezeu să se jertfească dându-se ca hrană reală omului; la rândul său, omul să se jertfească, dându-se ca hrană reală lui Dumnezeu.

Deşi apar ca două jertfe, ele devin una în Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a dat ca hrană, s-a jertfit, ca omul să-l poată mânca, să-l poată cuprinde (Lec. a II-a: Fil 2,6-11). Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, om fiind, s-a dat ca hrană lui Dumnezeu Tatăl, s-a jertfit ca Tatăl să-l poată mânca, “să-şi găsească în el toată plăcerea şi bucuria” (Mt 3,17; 12,18).

Dumnezeu, mâncându-l pe om prin întruparea Fiului, ne-a mâncat nu numai firea, ci şi nefericirea: durerea şi moartea. În schimb, omul mâncându-l pe Dumnezeu, îi mănâncă numai fericirea.

Lucrarea divină şi umană din Cristos este de o aşa valoare infinită încât poate ţine locul oricărei jertfe individuale a fiecărui om de pe pământ care a fost, este şi va fi până la sfârşitul lumii.

Nu putem contesta valoarea infinită a jertfei din partea lui Dumnezeu, dar ne putem întreba cum poate fi jertfa omenească a lui Cristos de o valoare infinită, dat fiind faptul că el s-a făcut om, făptură mărginită.

Această valoare infinită a jertfei lui Cristos ca om ne-o arată misterul pascal cuprins în evanghelia zilei (Lc 22,14-23.56) în care, chiar dintru început, Isus afirmă: “Mult am dorit să mănânc acest Paşte cu voi înainte de pătimirea mea”. Acest Paşte nu-i atât cel iudaic, ci cel divin, adică acela prin care Dumnezeu însuşi realizează trecerea firii divine în cea umană şi din cea umană în cea euharistică prin care ucenicii devin primii părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4) şi care se va realiza deplin în împărăţia escatologică.

Deci: înainte ca să se jertfească Fiul omul, se jertfeşte Dumnezeu, se oferă omului ca hrană. În virtutea acestei hrane se poate jertfi şi Fiul omului, oferindu-se ca hrană lui Dumnezeu, dând jertfei sale valoarea totală, infinită, vrednică de Dumnezeu. Numai pornind de la Cina cea de Taină putem ajunge la înţelegerea măreţiei misterului de pe Calvar, care se oferă credinţei noastre ca singura jertfă posibilă să cuprindă şi să mulţumească infinitul.

Doamne, se ruga un bun creştin chinez, lumea este rea… Fă-o mai bună, începând cu mine!

O lume mai bună poate începe cu mine, cu tine, cu noi toţi, dacă ne întoarcem faţa spre iubire. Dumnezeu este iubire, spune sfântul apostol Ioan. Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin aceea că l-a trimis pe Fiul său în lume ca să ia asupra lui păcatele noastre, să le spele în sângele său preasfânt şi să ne mântuiască: să pună în inimile noastre iubirea divină prin Duhul Sfânt (1In 4,8-9; Rom 5,5).

Semnul iubirii infinite a Tatălui ceresc faţă de noi, rămas în istorie datorită Fiului, este crucea.

Problema se pune: înţelegem iubirea lui Dumnezeu şi răutatea păcatului când privim crucea?…

Tatăl ceresc este profund ofensat de păcatul care îi desfigurează imaginea, chipul. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea divină (Gen 1,26). Autorul păcatului ar merita să fie nimicit. Fiul său veşnic vrea să-i arate Tatălui icoana sa desăvârşită în sine însuşi, ca Fiu (2Cor 4,4) şi după acest model să refacă ceea ce a denaturat păcatul. Cu ce preţ?… Cu orice preţ! Chiar şi cu preţul suferinţelor mai mari decât ale iadului, ca să poată plăti preţul răscumpărării lui Lucifer, care prin păcat a dobândit stăpânire asupra lumii (Lc 4,6). Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni, nici chiar pe Diavol, nici pe noi, nici pe sine nu s-a înşelat (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 55)

Omul suferă până la limita posibilităţilor firii sale; ce trece peste, îl duce la moarte. Diavolii din iad suferă şi ei până la limita posibilităţilor firii, de aceea nu mor. Numai Isus, în calitatea sa de Fiu al omului, a suferit mai mult decât îi permitea firea. Ca om ar fi trebuit să moară în agonia din grădina Măslinilor când a asudat sânge, dar intervine un înger (Lc 22,43), fiinţă superioară firii omului, nu pentru a-i uşura suferinţa, ci spre a-i mări capacitatea firii omeneşti ca să sufere şi mai mult. Isus a suferit peste limita posibilităţilor umane. Ba mai mult, a suferit şi peste limita posibilă a celor care suferă în iad, fiindcă iadul, aşa cum este el, nu-i desfiinţează pe păcătoşii condamnaţi, aşa cum s-ar cuveni pe bună dreptate. În iad putem găsi un dram de milă dumnezeiască: Creatorul tolerează existenţa injuriei din partea creaturii; pe când iadul creat din ura lui Lucifer faţă de Fiul omului care s-a angajat să-i plătească preţul răscumpărării, devenindu-i nadă, lăsându-se nimicit trupeşte de ura lui, depăşeşte posibilitatea firii umane şi îngereşti de a suferi. Dacă Voltaire spunea: Ferească-ne Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar, care, necrezând în Dumnezeu, şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 382), ce să zicem de tirania lui Lucifer din iad? Isus simte toată durerea unui iad care îl muşcă cu ură şi de aceea se plânge cu strigăt puternic din înălţimea crucii: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46) şi îşi dă sufletul, moare. Moartea nu-l anihilează fizic pentru că a acceptat-o din iubire faţă de Tatăl şi faţă de icoana Tatălui care suntem noi. Această iubire, avându-şi izvorul în Dumnezeu, este mai puternică decât moartea, fiindcă Isus este nemuritor numai prin iubirea sa. Esenţa durerii are atributul infinitului când ajunge să fie consecinţa lipsirii totale de iubire. Şi cum iubirea infinită nu l-a cruţat pe Fiul său (Rom 22,43), adică l-a lipsit total de orice mângâiere a iubirii, chinul lui Isus a atins infinitul.

Povara suferinţei, pe de altă parte, nu se măsoară nici cu durata timpului, nici cu intensitatea ei fizică, nici chiar cu veşnicia iadului, ci cu profunzimea cunoaşterii. Când Scriptura spune că “Isus a cunoscut suferinţa”, conform profeţiei lui Isaia (53,3) aceasta înseamnă că nu a mai avut nimic în sine care să-i fie un sprijin de mângâiere, ci s-a identificat cu suferinţa. Pentru ca preacurata sa Mamă să nu-i fie mângâiere în acest abis de suferinţă, o încredinţează ucenicului Ioan. După cum spune N. Steinhardt: Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari (Steinhardt, o.c., pag. 55). A cunoaşte, conform Scripturii, înseamnă a se uni total cu ceva sau cineva spre a da la iveală ceva nou, precum “Adam a cunoscut-o pe Eva şi femeia sa l-a născut pe Cain” (Gen 4,1), tot aşa, dar într-o formă mult mai profundă, Cristos a cunoscut suferinţa şi ne-a născut pe noi la o viaţă nouă. Numai acceptând suferinţa totală meritele lui Cristos devin infinite şi au capacitatea de a răscumpăra întreaga omenire. Începutul răscumpărării îl constituie însăşi învierea sa glorioasă. Pentru aceasta spune sfântul Paul credincioşilor din Corint: “Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). “Aţi fost cumpăraţi cu mare preţ” (1Cor 6,20). Şi N. Steinhardt: Socrate – cu bună credinţă şi izbutind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Cristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane (o.c., pag. 58), pentru a ridica întreaga omenire la Dumnezeu.

Vom învăţa să preţuim viaţa cea nouă în Cristos în măsura în care vom învăţa să citim în această carte care este crucea. Ea singură ne învaţă cât de mare este răutatea păcatului şi cât de mare este iubirea lui Dumnezeu faţă de gloria sa: omul viu, purtător al germenului învierii (sfântul Irineu).

Cuprins de chinul morţii, Isus se ruga cu mai multă stăruinţă. Prin rugă a devenit regele martirilor.

Apostolul neamurilor spune că un creştin adevărat este mereu dat morţii: “Pururea noi cei vii suntem daţi morţii pentru Isus, ca şi viaţa lui Isus să se arate în carnea noastră cea muritoare” (2Cor 4,11). Aceasta înseamnă că zilnic trebuie să ne rugăm cu mai multă stăruinţă, să ne ducem crucea de fiecare zi asemenea slujitorului suferind al lui Iahve din prima lectură (Is 50,4-7).

Primirea cu vrednicie a sfintei Împărtăşanii zilnic, sau cât mai des, va face ca rugăciunile noastre să capete valoarea infinită a rugăciunii şi jertfei lui Cristos şi să ne aducă bucuria învierii lui.

O rugă-testament a unui mare om politic român sună aşa:

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă.
Seamănă întinderi de credinţă
Şi rodeşte roua îndurării.
Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură,
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul!
(Corneliu Coposu; 9 noiembrie 1966).

Să spunem un Amin, nu politic, ci plin de credinţă, speranţă şi iubire. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin