Predici

Liturgia cuvântului din duminica a IV-a din Postul Mare constituie o chemare la bucurie. Antifona de la început dă tonul: Bucură-te, Ierusalime; adunaţi-vă toţi cei care îl iubiţi; bucuraţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi cu belşugul mângâierilor sale (cf. Is 66,10-11). Belşugul mângâierilor este Duhul Sfânt.

Cine sunt cei chemaţi la bucurie?

Toţi cei care iubesc Ierusalimul ceresc pentru dobândirea căruia s-au întristat pe pământ, adică au suferit şi au postit, conduşi fiind de Duhul lui Cristos.

Dacă cineva a avut curajul să trăiască învăţătura primelor trei duminici din acest timp de post, adică înfrânarea, (mortificaţia), rugăciunea intensă şi milostenia, (dând de pomană), azi este chemat la bucurie, la mângâierile divine.

Prima lectură (Ios 5,9a. 10-12) ne descrie bucuria primului Paşte sărbătorit de Israel când a pus piciorul pentru prima dată pe pământul făgăduit. Dar, ca să ajungă la această bucurie, a trebuit mai întâi să fie înţărcat de Dumnezeu, lipsindu-l de mana prunciei din pustiu; a trebuit să înlăture ruşinea de pe conştiinţă, vina de a fi trăit în Egipt ca păgânii, fără a fi practicat circumciziunea; şi apoi de a mânca azimele ca pe o făgăduinţă de viaţă nouă, aceea de a da mărturie de credinţă în mijlocul popoarelor păgâne.

Creştinul care posteşte îşi trăieşte circumciziunea, adică botezul; creştinul care dă de pomană renunţă la mana copilăriei; creştinul care se roagă îşi întăreşte viaţa prin azimele euharistice, dă mărturie de credinţă în învierea lui Cristos şi a sa. Preludiul bucuriei pascale se face simţit încă de la mijlocul Postului Mare.

După cum odinioară Isus primea pe păcătoşi şi mânca cu ei, tot aşa şi azi, ca tatăl din parabola fiului risipitor, el ne cheamă la masa sa, la bucuria Paştelui, la înviere. Acela care este dispus să continue postul cu mai multă iubire răspunde la chemarea lui Isus şi simte bucuria cum iese din starea fiului risipitor. Îndepărtându-se de tatăl, păcatul l-a situat mai prejos de animale. În loc să-l păzească pe el porcii ca pe o valoare, a trebuit să păzească el porcii ca fiind mai valoroşi decât el. Ca pe un om de nimic, un duşman îl păzeşte să nu mănânce roşcovele porcilor, adică îl duce tot mai mult spre nimicirea totală: trup şi suflet. Dezastrul a început prin pierderea valorilor umane. Şi-a pierdut înţelepciunea când a cerut tatălui averea ce i se cuvenea. Şi-a pierdut înţelegerea când a refuzat îndemnul tatălui de a nu pleca. Şi-a pierdut bunul simţ uman când a acceptat traiul cu desfrânatele. Şi-a pierdut orice putere umană când a devenit incapabil de a se mai împotrivi căderii spre mizeria care l-a aruncat în sărăcie, devenind muritor de foame. Acceptând să trăiască păzind porcii, dă dovadă de cea mai crasă ignoranţă. La coada porcilor trăieşte asemenea lor, privind doar la cele de jos, ca o fiinţă fără Dumnezeu, fără credinţă, fără evlavie, fără frica de Dumnezeu, într-un cuvânt: ca porcul. Acesta era mort. Lipsit de aceste valori umane, ne dăm seama că era lipsit de darurile Duhului Sfânt. Sufletul, fără Duhul Sfânt, este mort. Dar a înviat. Cum? Printr-un dar special din partea Creatorului pentru a-l determina să intre în el însuşi şi să-şi vadă propria nenorocire: foamea. Foamea după tatăl. Fără Duhul Sfânt viaţa nu mai are nici un rost, devine un chin existenţial după fiinţa infinită.

Când păcătosul sub influxul foamei pătrunde în sine, găseşte drumul către Tatăl, fiindcă îi revine înţelepciunea: mântuirea vine de la Tatăl. Îi revine înţelegerea: Tatăl se îngrijeşte de toţi slujitorii săi. Îi revine sfatul când îşi zice: Mă voi ridica. Îi revine tăria când porneşte hotărât la drum spre casă. Îi revine adevărata ştiinţă când recunoaşte în sine: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi a ta. Îi revine evlavia când îşi formulează ruga către Tatăl: primeşte-mă ca pe unul dintre slujitorii tăi!. Îi revine în cele din urmă şi iubirea (frica de Dumnezeu) când spune cu lacrimi în ochi la vederea braţelor întinse din partea Tatălui: Tată, am păcătuit, nu mai sunt vrednic de a-ţi fi fiu. În darurile Duhului Sfânt stă toată demnitatea şi toată desăvârşirea omului şi toată mângâierea şi fericirea.

Această parabolă demonstrează din plin că omul este creat pentru iubirea curată şi sfântă şi nu pentru sexualitate, după cum afirma psihanalistul Freud. Deşi sexul îl atrage, totuşi nu-l mulţumeşte. Fiul risipitor nu rămâne cu desfrânatele şi nici măcar nu-i aduce tatălui ca plocon pe vreuna dintre ele; iar în drum spre casă nu-i atras de chipul mamei. Desăvârşirea omului, fericirea lui totală, stă în plinătatea darurilor Duhului Sfânt.

Exegeţii văd în această parabolă pe Dumnezeu ca Tată şi cele două Testamente – Vechi şi Nou – ca pe cei doi fii. În ultimă analiză reiese că amândoi sunt păcătoşi. Cel mai mare – adică Vechiul Testament – era păcătos dar nu-şi dădea seama, sau nu voia să se împace cu gândul păcătoşeniei sale, ci se credea drept prin drepţii săi: Avram, Isac, Iacob etc. Cel mai mic a devenit mai rău fiindcă în planul istoriei a fost mai departe; adică, pe măsură ce timpul trecea, omul devenea tot mai rău, deoarece se îndepărta de Creator. Când la împlinirea timpurilor omenirea a ajuns la culmea foamei spirituale, Tatăl l-a trimis pe Fiul său în lume ca să stea la masă cu păcătoşii, adică să-i invite la bucurie, la viaţă. Duhul Sfânt vine în sufletul omului nu din exterior, din Cosmos, ci din interior. Dar, fiindcă omul i-a încuiat uşa prin exterior, prin această lume, Tatăl l-a trimis pe Fiul să se facă om în această lume, ca din exterior, din această lume, să-i deschidă uşa Duhului său. Noul Testament ar fi rămas mort, dacă Isus nu ar fi deschis uşa Duhului Sfânt prin moartea sa. Duhul Sfânt trecând prin trupul aceluia care i-a descuiat uşa pentru a intra în lume, îl învie din morţi – Acest fiu era mort şi a înviat - şi începe acţiunea învierii noastre prin deschiderea noastră faţă de cuvântul lui Isus, prin pătrunderea în noi înşine, prin redresarea fiinţei noastre cu darurile sale, ca să-i putem spune cu iubire lui Dumnezeu Abba – Tată (Rom 8,15; Gal 4,6).

Israelul, adus de Iahve în ţara în care curge lapte şi miere ca să fie prin credinţă lumina neamurilor din jur, face din această chemare un mijloc de monopolizare a lui Dumnezeu, închizându-l în sine şi păstrându-l numai pentru folosul său. Israelul nu acceptă ideea că Iahve este şi Dumnezeul celor păcătoşi, al duşmanilor lor şi chiar al prostituatelor. Isus sparge monopolul şi descoperă oamenilor adevărata faţă a lui Dumnezeu: iubirea, mila şi îndurarea. Este atât de bun cu cei care se întorc la el, încât, nu numai că nu-i pedepseşte, ci chiar îi copleşeşte cu bunuri. Iubirea infinită nu are trebuinţă de ispăşirea noastră. Nu trebuie să uităm că păcatul este un rău, nu numai împotriva lui Dumnezeu, ci şi împotriva omului şi chiar a naturii. Omul, fiind iubire mărginită, cere ispăşire. Fiul risipitor va trebui să ispăşească în casa părintească greşeala comisă faţă de fratele său prin efortul de a-l iubi ca pe un duşman, fiindcă acesta nu renunţă la reparaţie nici chiar la insistenţa tatălui şi-l va considera pe acest frate mai mic drept ca pe un uzurpator al drepturilor sale de întâi-născut, al drepturilor dobândite prin fidelitate faţă de casa părintească, al drepturilor dobândite prin comportamentul său social faţă de prieteni.

Numai prin iubirea duşmanului din casă – “Duşmanii omului sunt casnicii săi” (Mt 10,36) – fratele mai mic îşi va ispăşi vina şi va demonstra că s-a convertit cu adevărat. Convertitul devine ca un fel de profet al iubirii Tatălui. Dar “nu este profet dispreţuit decât numai în patria sa, între rudele sale şi în casa sa” (Mc 6,4).

Poate spune cineva că există o adevărată reconciliere între fratele mai mare – iudaism – şi fratele mai mic – creştinism – până în ziua de azi?

Creştini fiind noi înşine, cum trebuie să ne comportăm faţă de fratele mai mare?

Răspunsul ni-l dă apostolul Paul care a simţit pe propria piele duşmănia fraţilor săi de neam, după ce s-a convertit. În lectura a doua (2Cor 5,17-21) ne oferă criteriile fundamentale menite să rezolve orice problemă de acest gen oriunde în lume şi anume: 1) dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut. Deci să nu mai ţinem în seamă cele vechi, cele ale păcatului! 2) Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dat nouă slujirea împăcării. Adică oricât ne-ar persecuta, ne-ar urî cineva, noi avem datoria de a-i oferi motive de pace, fiindcă nici Dumnezeu nu mai ţine cont de greşelile noastre din trecut. 3) După cum Dumnezeu, pentru a ne împăca cu sine, l-a făcut păcat pentru noi chiar pe Fiul său, ca să dobândim prin el dreptatea lui Dumnezeu, tot aşa şi noi trebuie să ne facem păcat pentru fraţii noştri care ne urăsc, adică să suferim, să le demonstrăm prin “cruce” că îi iubim, pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi şi ni l-a dat pe Fiul său ca preţ de răscumpărare, ca prin el să devenim făpturi noi, să avem dreptul la bucuria veşnică din Ierusalimul ceresc, când vom fi înviaţi de Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

Comportându-ne în felul acesta vom deveni ambasadorii lui Dumnezeu, fiindcă vom împlini instrucţiunile primite de la el prin Fiul său şi vom fi primiţi să mâncăm cu el la masa Paştelui veşnic.

Ca de obicei, vă invit să repetăm cu mai multă atenţie rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă, te rugăm, poporului creştin harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui care se apropie (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin