Start > Ritul bizantin > Despre conștiința morală

Despre conștiința morală

22 September 2006
3,982 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a III-a după Rusalii

“Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tău curat,
tot trupul tău va fi luminos. Iar de va fi ochiul tău rău,
tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina
care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?”
(Matei VI, 22-24)

Dacă omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorțit sufletește – ceea ce este o teribilă pedeapsă de care el nu își dă seama -, simte în adâncul ființei sale o lege care este totodată și judecător. Această lege și judecător este conștiința morală. Existența acesteia o recunoaște orice om cu mintea sănătoasă, deci și păgânii. Astfel, Cicero, în discursul său “Pro Milone”, capitolul IV spunea: “Există o lege nescrisă, dar înnăscută, o lege pe care nu am învățat-o nici de la părinți, nici de la dascălii noștri, nici n-am studiat-o din cărți; o avem de la natura însăși, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o”. Iar în “De Republica”, același mare orator spune: “Legea adevărată, universală, imutabilă, veșnică, al cărei glas ne arată dorințele, ale cărei amenințări ne întorc de la rău (…); ea nu are lipsă nici de comentatori, nici de interpreți (…). Prin această lege, Dumnezeu învață și guvernează în mod suveran pe oameni, El singur este tatăl, arbitrul și răzbunătorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocotească fără a-și renega natura”. Eschil o numește faclă ce luminează inima și judecător neadormit; Socrate – glas dumnezeiesc pe care omul îl poartă cu sine din tinerețe; Aristotel – sentimentul binelui și răului, a ceea ce este drept sau nedrept, care deosebește pe om de animale; Victor Hugo o numește Dumnezeu prezent în om, iar Rousseau: instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare, călăuză sigură, judecător fără greș al binelui și răului; în sfârșit, marele filosof și matematician Pascal o numește cea mai bună carte din lume (Cf. Sepiter G., Examenul de conștiință în viața spirituală, Tipogr. “Sf. Vasile”, Bixad, trad. de Pr. Vultur Ioan).

Sfântul Pavel le scrie Romanilor că păgânii care nu au nici o lege scrisă sau revelată au legea lui Dumnezeu înscrisă în inimile lor, mărturisindu-le despre ea conștiința.

Așadar, conștiința morală, această lege universală, naturală și nescrisă este glasul, martorul și judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală și vie care călăuzește viața omului, arătându-i atât bunătatea și răutatea faptelor lui, precum și ce trebuie să facă. Este un imperativ practic și un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentință ne aduce ori pace, ori remușcare. Ea este, în același timp, și martorul faptelor noastre și al gândurilor celor mai tăinuite, și nu rareori se întâmplă că acela care refuză să-și mărturisească crima și să suporte consecințele sfârșește prin sinucidere, neputând suporta remușcările. Iată de ce Sfântul Augustin zice: “Conștiința este altarul lui Dumnezeu”, pe care trebuie să jertfim patimile trupești și rătăcirile spiritului, ca să putem săvârși binele și astfel să ajungem la fericire.

Conștiința nu este un glas pur omenesc, căci, dacă ar fi așa, l-am putea suprima; nu izvorăște nici din frica de pedeapsă, întemeiată pe educație sau legislație penală, deoarece ea dictează și mustră și atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fără posibilitatea de a fi descoperite vreodată. De aceea, conștiința trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăți, însă o putere supusă – în dezvoltarea și aplicarea ei – influențelor omenești interne și externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualități. De aceea Tertulian subliniază: “Conștiința poate fi acoperită în întuneric, fiindcă ea nu e Însuși Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicită fiindcă este de la Dumnezeu”.

Conștiința, nefiind așadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusă schimbării, deformării și chiar pervertirii și reducerii la tăcere, atunci când omul nu se împotrivește categoric și constant pornirilor dezordonate din firea sa și influențelor păcătoase din mediul în care trăiește.

Datorită acestui fapt, conștiința poate fi de mai multe feluri: dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care și-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acțiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimată în porunca Lui. Această conștiință arată omului că e rău ceea ce de fapt e rău, și că e bine ceea de fapt e bine. Conștiința poate fi greșită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, și invers. Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă. Laxă este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micșorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greșite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte. În sfârșit, conștiința mai poate fi sigură ori îndoielnică. Sigură e când judecăm cu certitudine, fără teamă de a greși, asupra bunătății sau răutății unei fapte; iar când cineva se teme să se pronunțe asupra valorii unei fapte, sau se teme să nu se înșele asupra acestei valori, zicem că are o conștiință îndoielnică.

E de reținut că cineva poate avea o conștiință sigură și în același timp falsă, adică deseori se întâmplă că cineva este convins că ceea ce face sau a făcut este un lucru moralmente bun, deși în realitate este rău. În aceste cazuri zicem că respectivul este de bună-credință.

Din cele arătate rezultă că, deoarece conștiința ne impune să săvârșim binele adevărat și să ne ferim de răul adevărat, numai conștiința cea dreaptă și sigură este bună, căci numai aceasta ne arată în mod sigur adevăratul bine, adică acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum și răul adevărat, adică acela care se opune voinței lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât această conștiință dreaptă și sigură, în toate acțiunile noastre. Fiind păcat a face ceva cu conștiința îndoielnică, trebuie, în orice situație concretă, să ne formăm o judecată dreaptă și sigură înainte de a acționa, căci Sfântul Pavel o spune: “Tot ce nu este din credință (citește: convingere, n.n.), este păcat”.

Rezultă deci că, pentru a evita păcatul trebuie să ne străduim a ne păstra conștiința dreaptă și sigură, dacă o avem, iar dacă nu o avem trebuie să facem totul pentru a ne-o câștiga și a ne-o întări, căci aceasta este singura călăuză ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie să ne ferim de orice iluzii și să împiedicăm deformarea și degenerarea ei în conștiință greșită și laxă.

Cum se poate deforma conștiința și cum poate deveni greșită și laxă? Prin nepăsarea față de păcat. A nesocoti păcatele mici, lesne-iertătoare, a nu-ți face proces de conștiință din acestea, a le socoti o nimica toată, este a-ți toci sensibilitatea față de păcat și a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp acesta nu-ți mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgență, îți justifici greșeala cu fel de fel de false argumente și pretexte, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva fieresc. Astfel, conștiința ta pe care nu ai ascultat-o nu-ți mai vorbește. S-a întunecat și a adormit. De acum comiți păcatul de moarte fără nici o remușcare. Ajuns în acest stadiu, păcătosul și-a decapitat conștiința – precum odinioară Irod la decapitat pe Ioan Botezătorul -, ca să nu-l mai mustre pentru fărădelegile comise. Păcătosul comite răul cu liniștea cu care săvârșește binele și astfel conștiința lui laxă, care l-a dus la nepăsare și în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigură spre osândire.

Desigur, la această stare de amorțire și împietrire a păcătosului contribuie și influența mediului social, cu prejudecățile și maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultimă instanță, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns rămâne păcătosul însuși, pentru că nu a ocolit factorii negativi și nu și-a pus ordine în lumea sa interioară, necombătând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-și conduita crezului său normelor morale dictate de conștiință, a ajuns să-și schimbe crezul după conduită. De câte ori ne este dat să întâlnim oameni care își justifică, cu un aer de inocență, conduita – atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, lăudându-se că ei lucrează conform conștiinței lor. Da, însă ei nu văd că însăși această conștiință a lor, după care s-au călăuzit, este eronată, fiind deformată și falsificată de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lăsat conduși, și care până la urmă au stins în ei luminile conștiinței drepte, și astfel ei acum orbecăie în întuneric. Așa se face de pildă că omul mândru nu-și vede mândria; el crede că toate laudele ce i se aduc corespund adevărului, și consideră false și dușmănoase criticile juste și binevoitoare din partea adevăraților prieteni. Nerecunoscându-și scăderile și patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rău în mai rău, adâncindu-se tot mai mult în beznă. La această stare se referă Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compară, atât de magistral, lumina conștiinței cu lumina ochiului. “Lumina trupului este ochiul” – spune Isus. “De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău bolnav, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însuși cât va fi?” (Matei VI, 22-24). După cum prin lumina ochiului ne păstrăm curat trupul, tot astfel prin lumina conștiinței ne păstrăm curat sufletul. Și dacă această lumină-călăuză se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?

Așadar, iubiții mei, avem o datorie capitală de a ne păstra nealterată lumina conștiinței drepte. Cum? În primul rând, combătând orice patimă și păstrând în centrul luminos al conștiinței, în mod clar și precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre și la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate și delicatețe glasul conștiinței, nu numai în lucrurile mari, ci și în cele mărunte, bine știind că nepăsarea în cele mici, duce la căderi în păcate tot mai mari. Vom evita influențele oamenilor ușuratici și vom respecta zilnic programul de viață spirituală, din care să nu lipsească câteva minute consacrate meditației asupra unui adevăr de credință, sau asupra unei virtuți, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasă. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încălzi cu sentimente de iubire și dăruire de sine, de renunțare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevărații prieteni, care la nevoie ne vor arăta și defectul dominant ce ne frânează înaintarea pe calea desăvârșirii. Dar, dintre toate mijloacele de păstrare a purității conștiinței, cel mai puternic și eficient rămâne practicarea zilnică a examenului de conștiință asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de aproapele: singur acest mijloc ne poate arăta fără greș gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi înșine, și cu aproapele, puritatea intențiilor și sursa căderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne găsim.

Întrebuințând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînțeles le vom străbate cu spiritul rugăciunii și harurile împărtășirii cu Pâinea Vieții, conștiința ne va fi totdeauna călăuză dreaptă și sigură în urcușul pe calea desăvârșirii creștinești. Amin.

Ritul bizantin