Start > Ritul latin > În timp ce Isus se ruga

În timp ce Isus se ruga

13 March 2010
423 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a II-a din Post (Anul C)

La predica din duminica trecută am considerat prima din cele trei componente esențiale ale postului creștin: înfrânarea în trup și suflet după modelul Isus. Dus de Duhul Sfânt, Cristos a început postul în pustiu și l-a continuat chiar pe muntele Tabor prin a doua componentă esențială: rugăciunea.

Ce este rugăciunea?

I se dau multe definiții, dar aici voi folosi antifona de la începutul Liturghiei care o exprimă într-un chip deosebit de plastic: “Ție îți spune inima mea: “Am căutat fața ta!” Fața ta, Doamne, o caut. Nu-ți întoarce fața de la mine!” (Ps 26,8-9). Rugăciunea este dorul după fața lui Dumnezeu. Isus s-a urcat pe muntele Tabor ca să se roage, să vadă fața lui Dumnezeu Tatăl și să o poată arăta și acelora pe care îi iubește.

Cum ne putem încadra cât mai corect în rugăciune pentru a descoperi fața lui Dumnezeu?

Avem un prim îndrumător în lectura din cartea Genezei (15,5-12.17-18). Avram era un om deosebit de credincios. Ajunsese destul de în vârstă și nu avea urmași. Suspina și se ruga în cortul său de nomad, în drum spre țara făgăduită de Dumnezeu, dar necunoscută. Cui o va lăsa moștenire? Suspinul inimii este auzit de Domnul Dumnezeu. Îl cheamă afară din cort, îi cere să privească sus, spre bolta cerească, să numere stelele, dacă poate, făgăduindu-i tot atât de mulți urmași.

Invitația de a privi cerul arată că în planul lui Dumnezeu omul este o ființă destinată pentru cer: antropos – ființa care privește în sus (din limba greacă). Avram înțelege că Dumnezeu vrea să încheie o alianță cu el pentru redresarea omenirii care privește mai mult spre cele de jos. Toată rugăciunea lui de mulțumire, de laudă și de cerere, ca toate cele promise de Iahve să se împlinească, se concretizează într-o jertfă de animale despicate printre care Dumnezeu trece arătându-și fața sa de foc, de lumină, de căldură, de iubire care se jură că își va ține făgăduința. Focul este semnul teofaniei și se va arăta din nou lui Moise la muntele Horeb (Ex 3,2) și la alianța sinaitică (Ex 19,18). În fața iubirii divine Avram intră în extaz, în acel somn adânc, prin care iese din sine și se unește cu cel iubit. Avram se bucură în extaz ca și cum ar avea în prezent ceea ce va urma peste sute și mii de ani. De acum încolo drumul lui Avram, prietenul lui Dumnezeu, se îndreaptă spre Mesia înfruntând orice necaz, chiar dacă trebuie să-și jertfească pe unicul său fiu, pe Isac, înțelegând că nu după trup vor fi urmașii săi mulți ca stelele cerului.

În lumina rugăciunii și jertfei lui Avram înțelegem mai bine evanghelia zilei (Lc 9,28b-36). Drumul lui Isus spre Ierusalim, spre moarte, este sub semnul insuccesului, dar urcând pe munte și rugându-se, adevărul din lăuntrul său: Duhul iubirii, focul dumnezeirii, se dă pe față. El este semnul unei alianțe deosebite care are menirea să facă nu numai trupul său, dar chiar și hainele sale, întreaga fire, pe noi înșine, toate mai albe decât zăpada, cu o singură condiție: ascultarea de Isus, Fiul preaiubit al Tatălui.

În contextul oriental în care ne mișcăm, fiu nu este atât acela care își are natura originară din tată, ci mai ales acela care a primit puterea sa. Isus a primit această putere de la Tatăl (cf. Ps 2,7) și poate fi numit Fiu preaiubit (cf. Is 42,1) deoarece duce la îndeplinire cu fidelitate tot ceea ce Tatăl i-a încredințat. Isus ca om se roagă și devine Fiu preaiubit, căruia Tatăl îi acordă toată puterea sa, pe Duhul Sfânt sub chipul norului, pentru a împlini misterul pascal, adică acel mister prin care noi înșine să primim puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, cu o condiție: să ne rugăm așa cum s-a rugat Isus și să facem din rugăciunea lui Isus rugăciunea noastră, ca să-l putem urma pe drumul Calvarului.

Trebuie subliniat că adevărul transfigurării ne descoperă întreaga față a istoriei mântuirii: în primul rând ne descoperă prezența lui Dumnezeu pe pământ prin Fiul care își asumă toată spiritualitatea trecutului, reprezentată de lege și profeți prin Moise și Ilie, pe care o desăvârșește prin Duhul său care îi cuprinde în nor. Moise și Ilie sunt cunoscuți ca oameni ai rugăciunii. Ilie se roagă să coboare foc din cer și să mistuiască jertfa de pe Muntele Carmel (1Rg 18,21-46), face să se închidă cerul și să urmeze o secetă de trei ani și șase luni, apoi se roagă și vine ploaia (id. 18,42-46) etc. La rugăciunea lui Moise este înfrânt Amalec (Ex 17,8-16), poporul este salvat de la nimicire totală (id. 32,30-35), sora sa Maria este eliberată de lepră (Num 12,9-15). În rezumat: Moise se ruga atât de mult încât a fost numit omul lui Dumnezeu (cf. Ps 90,1). Isus își asumă toată spiritualitatea viitoare a omenirii până la sfârșitul veacurilor, reprezentată de credința lui Petru (cf. Mt 16,16-19), de speranța lui Ioan menit să rămână până când Isus va veni din nou (cf. In 21,20-22) și de evlavia și caritatea lui Iacob (cf. scrisoarea lui).

Când cei trei ucenici s-au trezit din toropeala lor și au văzut fața transfigurată a lui Isus s-au umplut de o fericire de nedescris. Interesantă este rugăciunea lui Petru care, descoperind ceea ce psalmistul dorea atât de mult să vadă, fața lui Dumnezeu, se adresează lui Isus, zicând: “Învățătorule, ce bine este ca noi să fim aici. Să facem trei colibe, una ție, una lui Moise și una lui Ilie”. Tot atât de surprinzătoare este concluzia pe care o trage evanghelistul Luca de pe urma acestei rugăciuni: Nu știa ce spune. Și totuși această rugăciune a lui Petru era cea mai vie, fiind făcută în fața celui cu fața transfigurată care invită la contemplația divinului; era rugăciunea cea mai autentică, pornită fiind din dorința inimii după fericirea deplină; era rugăciunea cea mai îngerească, fiindcă a uitat de sine și s-a bucurat de fericirea aceluia care este fericirea aproapelui; era rugăciunea cea mai extatică, deoarece în această stare se pierd noțiunile de timp și spațiu; era rugăciunea cea mai plină de credință, fiind lipsită de rațiune: crede că poate să cuprindă fericirea cerească în trei colibe; era rugăciunea în care Dumnezeu se arată întotdeauna surprinzător: duce la vederea lui Isus singur ca om, lăsând speranța mai vie și dorul mai aprins după viața veșnică, după cum va scrie sfântul Petru mai târziu pentru Biserică, pentru noi: “Noi v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Isus Cristos și venirea lui, nu luându-ne după basme meșteșugite, ci văzând mărirea lui cu ochii noștri… atunci când, din înălțimea slavei, un glas ca acesta a venit din cer: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit”. Și acest glas l-am auzit coborându-se din cer, pe când eram cu Domnul, pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,16-18). În continuare va ține să accentueze că “oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit purtați fiind de Duhul Sfânt” (id. v. 21). Petru face aluzie la faptul că pe muntele cel sfânt nu și-a dat seama de ceea ce spusese, fiindcă rugăciunea noastră poate să fie oricât de vie, de autentică, îngerească, extatică, plină de credință etc., dar atâta timp cât nu-i plină de Duhul Sfânt care să se roage în noi, nu știm ce spunem.

În lectura a II-a (Fil 3,17-4,1) sfântul Paul se propune pe sine filipenilor drept model de urmat: atlet al vieții creștine. Atletul face multe exerciții până să ajungă la o performanță drept model. În viața creștină, ce exerciții a făcut apostolul neamurilor că a atins o performanță atât de ridicată? Răspunsul ni-l dă tot el: a scos în evidență superioritatea mântuirii prin Cristos față de Legea iudaică și mai ales față de dușmanii crucii lui Cristos. Ca nimeni altul a arătat cum teologia legii este incompatibilă cu teologia crucii. Prima comportă manipularea lui Dumnezeu și înscrierea Legii într-un codice care este la discreția omului; a doua lasă omul la discreția întâmplărilor, dispus să accepte crucea și moartea ca pe forma supremă a rugăciunii. Iudaizanții cu legea vedeau în descendenți un extaz al plăcerilor trupești; creștinii văd în descendenți – în membrii Trupului Mistic, ai Bisericii lui Isus – un extaz al iubirii izvorâte din cruce. (Iudaizantul este ca budistul care își privește ombilicul, pe când creștinul privește cerul). Noi așteptăm și contribuim la transfigurarea trupului nostru prin puterea pe care Isus o are de a-și supune toate, adică prin puterea rugăciunii făcută în Duhul Sfânt (cf. CBL pag. 1702-1703). Rugăciunea este deci nu numai o înălțare a minții către Dumnezeu, dar și un mod de înfrânare a simțurilor.

Puterea rugăciunii noastre, desăvârșirea ei, stă în fața lui Isus transfigurată din Euharistie. Primind Euharistia, fața noastră se transfigurează și devenim mai albi decât zăpada.

Iată ce scria Legouve, membru al Academiei Franceze, fiului său: Dacă las la o parte taina și privesc prezența reală ca un fapt, ce-mi rămâne înainte? Una dintre cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc… Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniștindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtășanii și surâzând în fața propriilor suferințe. Mi-ar fi rușine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat fața omenească, nu poate fi decât sfânt (cf. Predici pentru misiuni). Strălucirea vine de pe Tabor.

De această strălucire a feței avem trebuință și noi în necazurile vieții. O vom dobândi numai prin rugăciune. Deci, să ne rugăm, așa cum ne învață Biserica azi la sfânta Liturghie: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întărește inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale! (LR). Amin.

Ritul latin