Start > Ritul bizantin > Vinerea Mare

Vinerea Mare

13 March 2010
2,469 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Vinerea Patimilor

Ne afăm în Vinerea Mare. Pe scenă intră Ponțiu Pilat – prefect al Iudeii între anii 26-36 d.Cr. – un guvernator sever, după cum ne povestește Iosif Flaviu. Motivul pentru care Sinedriul l-a dus pe Isus la Pilat este clar: romanii au permis evreilor să-și pedepsească conaționalii, în afară de pedeapsa cu moartea, care trebuia autorizată de guvernul roman.

Isus înaintea lui Pilat (Mt. 27, 1-32)

Matei consemnează cuvintele lui Iuda: “Am trădat sânge nevinovat” (Mt 27, 4), cu care dorește să arate că cele două procese -iudeu și roman- urmate de cele două condamnări pe care le-a suportat Isus, au fost nedrepte.

Evanghelistul nu se mulțumește să spună că acest proces a avut la bază o trădare, ci susține că, deși este nedrept, face parte din planul lui Dumnezeu și împlinește Scripturile (cfr. Mt. 27, 9-10), adică profeția lui Isaia (cfr. Is. 53, 11). De fapt, nu Israel îl judecă pe Isus, ci Mântuitorul îl “judecă” pe Israel: trădarea se întoarce împotriva celui care a trădat (cfr. Mt. 27, 5. 25).

Relatând procesul lui Isus înaintea lui Pilat, Matei reliefează tema “regalității” lui Isus: faptul că El este Împărat. Titlul “rege al iudeilor” apare la începutul povestirii (cfr. Mt. 27, 11) și la sfârșitul acesteia (cfr. Mt. 27, 29). Mai mult, evanghelistul subliniază și faptul că Isus este inocent: soția lui Pilat îl numește “om drept” (cfr. Mt. 27, 19), iar inclusiv Pilat îi recunoaște în mod public candoarea (cfr. Mt. 27, 24).

Din păcate, dreptul Isus este condamnat nu doar de către poporul său, ci și de atașamentul instabil al lui Pilat, care tocmai încercase să-L scape de la moarte, dar, simțindu-și amenințată poziția, își pierde obiectivitatea. Notăm că pentru Pilat, conservarea postului este mai importantă decât respectarea adevărului și înfăptuirea dreptății.

Dacă iudeii l-au dat pe Isus pe mâna lui Pilat, acesta îl dă pe mâna soldaților, pentru a fi răstignit. Înainte de parcurgerea drumului spinos, foarte dureros spre Calvar, Matei accentuează ideea centrală: faptul că întreaga omenire L-a refuzat pe Isus și regalitatea Sa (cfr. Mt. 27, 27-31). De fapt, atunci când poporul trebuie să aleagă între Isus și Baraba, evanghelistul precizează că întreg poporul Îl refuză și-L condamnă pe Isus, nu doar mai marii poporului (cfr. Mt. 27, 20).

Chinurile pe care Isus le-a îndurat, nu arată doar răutățile de care sunt capabili oamenii sau, până unde a fost dispus Dumnezeu să îndure, ci ;i faptul că Împărăția lui Dumnezeu este radical diferită de cea a oamenilor! Această diferență Isus a prevestit-o (cfr. Mt. 20, 25-28): “Cel care vrea să fie cel mai mare între voi… să se facă servul tuturor…“.

Iubiților! Observăm că există o mare diferență între “împărăția lumii” și “domnia lui Cristos“. Împărăția lumii se definește prin putere, asuprire și impunere, căutând realizarea proprie; domnia lui Isus se dovedește și se arată prin slujire, iubire, refuzarea stăpânirii altora. Iată motivul pentru care lumea refuză modul de a împărăți al lui Isus, neînțelegându-l și iată de ce uneori, ucenicii doresc să-l înlocuiască (modul lui Isus de a împărăți), cu domnia lumii.

Răstignirea și moartea lui Isus (27, 33-61)

Matei ne prezintă un Isus aflat într-un abandon total: insultat de toți trecătorii, care Îl acuză. Fariseii, cărturarii și bătrânii poporului Îl batjocoresc, continuând ispitirea Satanei “Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu…” (Mt. 4, 1-11).

Continuând descrierea evenimentelor patimii Mântuitorului, evanghelistul amintește de întâlnirea cu Cireneul, subliniind că acesta fu obligat să-I ducă crucea. Ajunși pe Calvar, cineva i-a dat să bea lui Isus, oțet, dar El n-a dorit să bea: era vorba de o băutură care avea menirea să atenueze suferințele condamnaților. Este un gest de milostenie, însă Isus doar gustă. Observăm astfel, că Matei nu se oprește asupra răstignirii, ci descrie mai îndeaproape, în detaliu, situația Răstignitului și reacția Lui, care împlinește profeția Psalmistului “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ps 22.

Motivul condamnării este unul politic: “Acesta este Isus, regele iudeilor“…

Isus este răstignit împreună cu alți doi răufăcători (cfr. Mt. 27, 38)… În timpul vieții fu acuzat de faptul că este “prietenul păcătoșilor” (cfr. Mt. 11, 19), și acum moare alături de ei, subliniind încă o dată că “bolnavii” au nevoie de medic și arătând că misiunea Sa constă în a-i readuce la viață pe cei morți.

Strigătul lui Isus: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46) a fost interpretat de mulți, ca un strigăt de disperare. Dar nu este așa, pentru că întreaga povestire a patimii are ca temă centrală, figura “dreptului care suferă”: imagine a omului abandonat și nu a celui disperat. Fără nici o îndoială, strigătul lui Isus este o rugăciune. Spre deosebine de multe rugăciuni din VT, Isus nu cere de la Dumnezeu răzbunare, nici să-I facă dreptate, ci invocă numai vecinătatea Sa, compania Sa, alăturarea Sa; nu-I cere ajutor, ci doar să fie prezent, să-I fie aproape.

Pentru a spune că Isus a murit, Matei zice “și-a dat spiritul“. Spiritul este suflatea vieții care vine de la Dumnezeu (cfr. Gen 2, 27) iar verbul “afiemi” înseamnă “a consemna”. De fapt, Matei descrie în chip religios, faptul că Isus a murit: omul înapoiază lui Dumnezeu spiritul primit în dar de la El.

După ce descrie patima și moartea lui Isus, evanghelistul imediat ne spune că lumina răsare de îndată și nu-i permite morții, s-o biruie. Două semne mărturisesc că moartea lui Isus este purtătoare de mântuire: catapeteasma Templului, care se rupe în două și faptul că soldații romani îl recunosc pe Isus, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Marcu, Matei ne spune că nu doar centurionul, ci toți cei care păzeau mormântul, recunosc că Cel răstignit este Fiul lui Dumnezeu (cfr. Mt. 27, 54).

În Evanghelia lui Marcu, centurionul, văzându-L pe Isus cum moare, a crezut în El. În Matei, cei prezenți, văzând semnele care au însoțit moartea lui Isus, au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu. Dacă în Evanghelia după Marcu, ni se spune că slăbiciunea lui Isus a revelat puterea lui Dumnezeu, în cea după Matei, raportul este inversat: puterea lui Dumnezeu a arătat neputința crucii. Dar învățătura care rezultă, la urma urmei, este aceeași: neputința crucii ascunde marele eveniment al mântuirii. Isus ne-a mântuit pe cale Crucii, îndurând-o.

Cutremurul și învierea

În literatura profetică și apocaliptică sunt două semne care prevestesc o lume nouă:

1. Crucea este evenimentul cel mare care le înnoiește pe toate, acesta este mesajul pe care Matei -folosindu-se de elementele din VT, pe care contemporanii săi le cunoșteau- dorește să ni-l transmită. Nu este anihilată doar bariera religioasă -catapeteasma Templului care se rupe și care despărțea pe cei apropiați de Dumnezeu, de cei depărtați- ci se naște un nou popor (mormintele care se deschid și morții care învie).

Toate aceste evenimente ne spun că sfânta Cruce este clipa în care se năruie lumea veche, pentru a-i lăsa loc lumii noi. Concordanțele biblice sunt mai multe, noi oferim doar viziunea lui Ezechiel (Ez 37, 11-14): “Voi deschide mormintele voastre … și veți recunoaște că Eu sunt Domnul, atunci când voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate din morminte“… Această profeție se împlinește la picioarele crucii: mormintele se deschid, morții învie și Isus este recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Crucea este clipa nașterii lumii noi, în care nu doar Isus învie, ci noi toți.

2. Apoi trupul lui Isus este pus în mormântul lui Iosif din Arimateia…

Vorbind despre soldații care păzeau mormântul lui Isus (cfr. Mt. 27, 62-66), evanghelistul ne oferă un discurs polemic. El scrie într-un climat în care circula zvonul că trupul lui Isus a fost furat, o minciună care se vehicula imediat după moartea lui Isus și care continua să se răspândească chiar și în timpul în care apostolul redacta Evanghelia (Mt. 27, 15).

Observăm în Mt. 27, 62-66 că mai marii preoților: “Cer ca mormântul să fie păzit, pentru ca ucenicii să nu fure trupul și să spună: a înviat“. Este singura Evanghelie care ne informează despre soldații care au păzit mormântul. Subliniind acest fapt, Matei dorește să întărească veridicitatea învierii.

Mai apoi soldații sunt invitați să alimenteze ideea că cineva a furat trupul Mântuitorului. Dar în realitate, acești soldați -puși să păzească mormântul ca să nu se fure trupul lui Isus- sunt constrânși să devină martori și mărturisitori ai învierii: “Înspăimântați, soldații au căzut ca și morți” (Mt. 28, 4). Chiar ei sunt cei care fug la preoți să le vestească cele întâmplate. Și numai pentru că au fost cumpărați de către aceștia din urmă, mint, spunând că cineva a furat trupul lui Isus. În acest fel, Matei pune în evidență realitatea -evenimentul învierii- dar arată și faptul că autoritățile iudaice continuă să-L refuze pe Isus: un refuz conștient și răutăcios, bazat pe calomnie și corupție.

Reacția lui Isus

Murind, Isus de fapt, se încrede total și până la sfârșit, în mila, bunătatea și iubirea Tatălui. El rămâne ascultător față de Tatăl, chiar și înaintea “morții”.

Matei este original, accentuând că moartea lui Isus este însoțită de unele evenimente neobișnuite (cfr. Mt 27,51-53). Față de Marcu, care precizase doar că s-a rupt prin mijloc catapeteasma Templului, Matei adaugă noi elemente: cutremurul, pietrele despicate, mormintele deschise, învierea morților, ieșirea lor din morminte și faptul că au apărut la mulți din Ierusalim. Prin descrierea sa mai completă, Matei subliniază că subiectul principal al acestor evenimente este Dumnezeu, deoarece verbele pe care le folosește sunt la forma pasivă. Astfel, evanghelistul dorește să sublinieze că “moartea lui Isus” are în ea ceva divin.

Moartea Mântuitorului ne spune că a sosit “ceasul” din urmă al istoriei, clipa eshatologică. De fapt, Matei -în timp ce descrie moartea lui Isus- vorbește fie de învierea lui Isus, fie de învierea morților. Astfel, încă din clipa morții, evanghelistul prezintă semnele biruinței vieții asupra morții; în inima întunericului apar primele semne ale luminii.

Amintind de cutremur, Matei dorește să ne spună că tot pământul a participat la evenimentul morții lui Isus: o moarte, izvor de înviere: “Mormintele s-au deschis” și tot atunci Dumnezeu a înviat mulți drepți. Specificitatea evangheliei lui Matei este evidentă, pentru că în timp ce relatează despre moartea lui Isus, vestește învierea! Astfel, evanghelistul ne informează că moartea Mântuitorului este izvorul mântuirii noastre. Mai mult: întreaga istorie se îndreaptă către înviere. Prin urmare, povestind patima și moartea lui Isus, Matei ne arată că Dumnezeu nu ne-a pedepsit și abandonat, ci ne-a destinat învierii!

Vestea cea mare, predicată de primii creștini, că Isus a murit, a înviat și s-a arătat multora, este baza credinței creștine în ceea ce privește învierea morților. Nu întâmplător centurionul, care a văzut cele întâmplate, a mărturisit că Isus este “Fiul lui Dumnezeu“. Teama, care îi cuprinde pe cei prezenți, este tipică celor care experimentează arătarea lui Dumnezeu (cfr. Mt. 27, 54) iar mărturisirea lor de credință izvorăște din convingerea că, puterea lui Dumnezeu s-a arătat în slăbiciunea Celui răstignit, chiar dacă Marcu ne spune că slăbiciunea lui Cristos, manifestată pe cruce, este cea care revelează oamenilor puterea lui Dumnezeu (cfr. Mc 15, 39). De fapt, ne găsim înaintea aceluiași mister al slăbiciunii crucii, care evidențiază puterea lui Dumnezeu și misterul mântuirii. Amin.

Ritul bizantin