Start > Ritul bizantin > Duminica a 32-a după Rusalii

Duminica a 32-a după Rusalii

6 February 2010
1,175 afișări

Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta sa, pe care ne-a demonstrat-o in nenumarate interventi dealungul vieti sale pe pamant, din care putem aminti:

- cunoasterea inclinatiei spre desavarsire a femeii cananience;

- trimiterea lui Petru la mare de unde pescuieste acel peste in care gaseste satirul cel de mare pret cu care plateste, pentru el si pentru Isus, impozitul;

- cartirea evreilor, vazand ca Isus a intrat sa manance in casa unui pacatos;

- credinta si ravna cea mare a lui Zacheu spre cele drepte si dorinta lui, sincera, de indreptare.

Hotararea lui Zacheu de a se indrepta vine din realizarea faptului ca:

1. avem o datorie de dreptate fata de Dumnezeu;

2. avem datorie fata de Dumnezeu ce deriva din faptul ca prin Taina sfantului Botez suntem incorporati in Cristos si a faptului ca am devenit fii ai lui Dumnezeu.

Prin Botez ne-am nascut la viata harului, devenind madulare ale Trupului Tainic al lui Cristos si astfel trebuie sa-i impartasim soarta prin transformarea vieti;

3. datoria de dreptate fata de constiinta noastra, de noi insine, si cea fata de aproapele nostru.

Zacheu a ajuns la concluzia ca:

1. pacatul il desparte pe om de Dumnezeu in baza dreptului de stapan si creator suprem;

2. dreptatea cere repararea daunei pricinuite printr-un act de ispasire, egal cu paguba produsa.

Pocainta lui Zacheu este exemplul de spovada ce trebuie urmat de catre toti crestini si este singura cale de inpacare a omului cu Dumnezeu si de indreptare a noastra.

Obligatia de a ne spovedi decurge din iubirea fata de semeni nostri pentru care ne putem ruga, la fel cum sufletele din manastiri trebuie sa fie gata pentru ispasire, pentru pacatele altora.

Ce a facut Zacheu ? Fiind mustrat de faradelegile pe care le-a facut, ca vames, fata de conationali sai, incepe sa-si marturiseasca toate aceste pacate si, singur, isi ia acel angajament (canon) aspru: “Iata, jumatate din averea mea o dau saracilor, iar daca am nedreptatit pe cineva cu ceva, ii intorc insutit.”

Ispasirea si pedeapsa trebuie sa fie proportionala cu gravitatea pacatului si sa fie insotita de o parere de rau perfecta, deoarece, fara existenta in persoanele pacatoase a unei dureri constante pentru pacatele anterioare, nu se inainteaza pe calea mantuiri.

De fapt, este cu mult mai bine si mai usor, sa-ti ispasesti pedeapsa aici pe pamant, decat in viata vesnica. Altfel, oricat de mare ar fi lumanarea pe care o aprinzi la biseica si oricat de mare ar fi darul, adus ca ofranda, acestea nu aduc mantuire daca, mai inainte nu te-ai lepadat de pacate. Amin.

Ritul bizantin