Start > Ritul bizantin > Vameșul și Fariseul

Vameșul și Fariseul

6 February 2010
965 afișări

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

Iubiți credincioși,

Pentru a înțelege tema centrală a parabolei cu vameșul și fariseul, pe care am ascultat-o astăzi, trebuie să avem în vedere introducerea Privitor la unii care erau încredințați în sinea lor că sunt drepți…(Lc. 18,9) și prima parte a concluziei: Vă spun că acesta s-a întors acasă drept iar celălalt nu, (18,14).

Punctul central al problemei se află în cuvintele “drepți”, “încredințați” și se poate formula astfel: Cum se poate mântui cineva? Care este calea care duce la mântuire? Este vorba, cu alte cuvinte, despre marea problemă a îndreptățirii. Cine este îndreptățit să se mântuiască și cine nu.

La întrebarea: Cum se poate mântui omul? Fariseii, cel puțin cei pe care Isus îi are în vedere în această parabolă, răspundeau: observând Legea! Isus răspunde: Nu! Mântuirea nu vine din observarea Legii, ci din cu totul altceva; este un dar al lui Dumnezeu care pretinde, ca și condiție necesară și suficientă, numai credința (nu întâmplător, imediat, înainte și după parabola cu vameșul și fariseul Luca spune ceea ce a zis Isus: “Credința ta te-a mântuit“).

În rugăciunea fariseului, subiectul este “EU” (eu ajunez, eu plătesc zeciuiala, eu nu sunt ca alții); în rugăciunea vameșului, subiectul este “Dumnezeu” (Doamne, ai milă de mine); de o parte omul este protagonistul mântuirii, iar de cealaltă parte, Dumnezeu. Suntem pe două culmi diverse: de o parte Legea, de cealaltă parte Evanghelia. Se înțelege, prin urmare, importanța locului unde te afli. Este vorba de a te pune în partea cea mai corectă, căci un creștin nu trebuie să trăiască în regimul Legii în locul Evangheliei, în Vechiul Testament în loc de Noul Testament, cu o conștiință de sclav în loc de o conștiință de fiu.

Dar unde este diferența? Unde greșește fariseul? În faptul că el crede că faptele bune sunt cauza îndreptățirii, în vreme ce, chiar și atunci când sunt sincere, ele nu sunt decât efectul. Nu este o diferență minimală. Este vorba de a hotărî dacă Dumnezeu este dator sau creditor în raportul Lui cu omul. În rugăciunea fariseului (și în a oricărui om care crede că o să se mântuiască prin propriile sale merite) există tentativa, inconștientă dar reală, de a inversa rolurile dintre om și Dumnezeu, de a forța, pentru a spune așa, de a-l constrânge pe Dumnezeu, creatorul a toate, să fie debitor.

Ni se deschide o fereastră pentru a înțelege sensul implicării personale în opera de mântuire; ea este un răspuns, o consecință logică, dar necesară. Pentru un copil, a respira cu propriii plămâni este o consecință a faptului că s-a născut, dar este necesar pentru a rămâne în viață. Prin credință și Botez am fost generați pentru o nouă viață, am intrat într-o lume nouă, cea inaugurată de Isus prin moartea și învierea sa.

Dar aici stăpânește o logică nouă. Nu se mai spune: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru, altfel nu mă mântuiesc, ci: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru pentru că sunt mântuit, pentru că, păcatul este absurd: “Cum adică, să păcătuim, deaorece nu mai suntem supuși Legii, ci harului? Nicidecum” (Rom. 6,15). Este ca și cum am insera moartea în viață, este ca o sinucidere! “Prin botez dar am fost înmormântați cu el, într-o moarte, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin măreția Tatălui, tot așa să trăim și noi într-o viață nouă” (Rom. 6,4)

Iubiți credincioși,

Această nouă logică este logica iubirii: trebuie să iubesc pentru că am fost iubit. Este iubirea lui Cristos care mă împinge să fac fapte bune, să mă sacrific, să dăruiesc; nu mai suntem în logica fariseilor: îți dau pentru ca tu să-mi dai, ci în logica evanghelică care se exprimă astfel: îți dau pentru că tu mi-ai dat. Gratuitatea darului lui Dumnezeu strălucește acolo unde trebuie. Creatura, acceptându-se ca și creatură, permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu și să ne iubească precum un Dumnezeu: Noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai înainte. Abia acum credința se înțelege prin caritate și fapte bune: dacă Dumnezeu ne-a iubit, și noi trebuie să ne iubim unii pe alții, și nu numai din gură ci prin fapte de viață.

În lumina a tot ceea ce am spus până acum, apare clar că păcatul fundamental, ba mai mult, rădăcina oricărui păcat este ne-iubirea, refuzul iubirii. Este recăderea din lumea lui Dumnezeu, în care am fost transferați prin credință și Botez, în lumea, sau, mai bine zis, în infernul eului, din sfera Spiritului în cea a trupului, din omul nou în omul vechi, din libertate în sclavie.

O astfel de recădere poate avea două forme, în aparență opuse, dar amândouă capabile să ne excludă din Împărăția lui Dumnezeu: o formă, să-i spunem așa, vulgară și grosolană, ce constă în a face propriu zis păcatul, prin a fi nedrepți, adică imorali, adulteri, hoți, avari etc.; o altă formă, mai subtilă și mai rafinată, constă în a face binele, dar a-l face pentru propriul avantaj, pentru a câștiga drepturi sau merite, pentru a te face văzut, pentru a te erija în judecătorul altora. Prima formă este nedreptatea, cealaltă este falsa dreptate. În Evanghelie găsim mereu aceste două forme opuse una alteia: prima este formată din păcătoși – cei bolnavi – și a doua din cei care “se cred drepți” și de aceea cred că nu au nevoie de medic. În parabola noastră prima poziție este cea a vameșului, iar a doua, cea de fariseu.

Acum lucrul cel mai important pe care Evanghelia ni-l spune este următorul: dintre cele două categorii de oameni, cea mai departe de mântuire nu este prima, ci a doua, nu nedreptatea, ci auto-îndreptățirea. Vameșul s-a întors acasă drept spre deosebire de celălalt. Se înțelege acum concluzia parabolei care vorbește despre umilință (pentru că cine se va înălța va fi umilit, iar cine se umilește va fi înălțat): toate formele de nedreptate, sunt păcate din pasiune, dar falsa dreptate este un păcat din orgoliu. Păcătosul care se recunoaște păcătos, precum vameșul, devine un “flămând de dreptate”, prin urmare, deschis pentru a o primi, falsul drept este, în schimb, sătul de propria dreptate și nu simte nevoia dreptății care vine de la Dumnezeu.

Devine foarte clară legătura dintre parabolă și cele spuse cu privirea la copii, imediat în Evanghelia lui Luca: Cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca și un copilaș nicidecum nu va intra în ea. Cum primește un lucru un copil, spre exemplu mâncarea care îi este dată, necesarul pentru a merge la școală, o mângâiere din partea părinților? Cum îl primește? Îl primește – și este adevărat – ca pe ceva ce îi este datorat; cine poate să spună că, atunci când copilul vrea ceva, nu îl ascultă? Dar atenție: îi este datorat copilului din ce cauză? Pentru iubirea părinților, nu pentru meritele sale sau pentru că își câștigă dreptul cu sudoarea muncii sale, doar este copil; cel mai mare drept al său – natura însăși l-a învățat – este să fie iubit. Haideți să recunoaștem: de multe ori copiii speculează și asupra acestei iubirii. Ei bine, și Dumnezeu ne permite să facem la fel cu El, dacă acționăm cu sinceritatea și simplitatea inimii. Este mulțumit atunci când ne folosim de faptul că ne iubește și că merităm această iubire: Amintește-ți de iubirea ta pentru noi, Amintește-ți că ești tatăl nostru; Amintește-ți de Avraam, amintește-ți de Isus! Amintește-ți de… îi spunem de multe ori.

Iubiți credincioși,

Doi oameni s-au dus la Templu să se roage: noi suntem acei doi oameni; unul și altul în același timp, la fel ca vameșul suntem realmente păcătoși și, la fel ca fariseul, ne credem drepți.

Ce trebuie să facem după ce am ascultat cuvântul Evangheliei de astăzi? Ce se pretinde de la noi, pentru a ne putea întoarce acasă cu adevărat “drepți”, cu senzația că privirea lui Dumnezeu este ațintită cu dragoste asupra noastră la fel cum era asupra vameșului?

Cu inima - scrie Pavel la Rom. 10,10 – se crede pentru obținerea dreptății și cu gura se face mărturisirea credinței pentru a avea mântuirea”.

Ei bine, noi credem astăzi cu toată inima și mărturisim cu toată puterea că Tu, Doamne, ne iubești, cu toate că suntem păcătoși; că ne-ai îndreptățit gratuit în Isus Cristos, pentru a face onoare celui care a murit și înviat pentru noi.

Credem că Îți sunt pe plac faptele noastre bune făcute ca răspuns la iubirea Ta, pentru că Tu pui în mâinile noastre darurile Tale, ca și cum ar fi fost meritele noastre.

De aceea, ne facem umili și mici, precum copiii, în fața acestui mister și Îți spunem: Da, Părinte, suntem astfel, pentru că așa Îți place Ție. De aceea noi credem, credem, credem doar în Tine. Amin.

Ritul bizantin