Predici

Iubiţi credincioşi,

Pentru a înţelege tema centrală a parabolei cu vameşul şi fariseul, pe care am ascultat-o astăzi, trebuie să avem în vedere introducerea Privitor la unii care erau încredinţaţi în sinea lor că sunt drepţi…(Lc. 18,9) şi prima parte a concluziei: Vă spun că acesta s-a întors acasă drept iar celălalt nu, (18,14).

Punctul central al problemei se află în cuvintele “drepţi”, “încredinţaţi” şi se poate formula astfel: Cum se poate mântui cineva? Care este calea care duce la mântuire? Este vorba, cu alte cuvinte, despre marea problemă a îndreptăţirii. Cine este îndreptăţit să se mântuiască şi cine nu.

La întrebarea: Cum se poate mântui omul? Fariseii, cel puţin cei pe care Isus îi are în vedere în această parabolă, răspundeau: observând Legea! Isus răspunde: Nu! Mântuirea nu vine din observarea Legii, ci din cu totul altceva; este un dar al lui Dumnezeu care pretinde, ca şi condiţie necesară şi suficientă, numai credinţa (nu întâmplător, imediat, înainte şi după parabola cu vameşul şi fariseul Luca spune ceea ce a zis Isus: “Credinţa ta te-a mântuit“).

În rugăciunea fariseului, subiectul este “EU” (eu ajunez, eu plătesc zeciuiala, eu nu sunt ca alţii); în rugăciunea vameşului, subiectul este “Dumnezeu” (Doamne, ai milă de mine); de o parte omul este protagonistul mântuirii, iar de cealaltă parte, Dumnezeu. Suntem pe două culmi diverse: de o parte Legea, de cealaltă parte Evanghelia. Se înţelege, prin urmare, importanţa locului unde te afli. Este vorba de a te pune în partea cea mai corectă, căci un creştin nu trebuie să trăiască în regimul Legii în locul Evangheliei, în Vechiul Testament în loc de Noul Testament, cu o conştiinţă de sclav în loc de o conştiinţă de fiu.

Dar unde este diferenţa? Unde greşeşte fariseul? În faptul că el crede că faptele bune sunt cauza îndreptăţirii, în vreme ce, chiar şi atunci când sunt sincere, ele nu sunt decât efectul. Nu este o diferenţă minimală. Este vorba de a hotărî dacă Dumnezeu este dator sau creditor în raportul Lui cu omul. În rugăciunea fariseului (şi în a oricărui om care crede că o să se mântuiască prin propriile sale merite) există tentativa, inconştientă dar reală, de a inversa rolurile dintre om şi Dumnezeu, de a forţa, pentru a spune aşa, de a-l constrânge pe Dumnezeu, creatorul a toate, să fie debitor.

Ni se deschide o fereastră pentru a înţelege sensul implicării personale în opera de mântuire; ea este un răspuns, o consecinţă logică, dar necesară. Pentru un copil, a respira cu propriii plămâni este o consecinţă a faptului că s-a născut, dar este necesar pentru a rămâne în viaţă. Prin credinţă şi Botez am fost generaţi pentru o nouă viaţă, am intrat într-o lume nouă, cea inaugurată de Isus prin moartea şi învierea sa.

Dar aici stăpâneşte o logică nouă. Nu se mai spune: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru, altfel nu mă mântuiesc, ci: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru pentru că sunt mântuit, pentru că, păcatul este absurd: “Cum adică, să păcătuim, deaorece nu mai suntem supuşi Legii, ci harului? Nicidecum” (Rom. 6,15). Este ca şi cum am insera moartea în viaţă, este ca o sinucidere! “Prin botez dar am fost înmormântaţi cu el, într-o moarte, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin măreţia Tatălui, tot aşa să trăim şi noi într-o viaţă nouă” (Rom. 6,4)

Iubiţi credincioşi,

Această nouă logică este logica iubirii: trebuie să iubesc pentru că am fost iubit. Este iubirea lui Cristos care mă împinge să fac fapte bune, să mă sacrific, să dăruiesc; nu mai suntem în logica fariseilor: îţi dau pentru ca tu să-mi dai, ci în logica evanghelică care se exprimă astfel: îţi dau pentru că tu mi-ai dat. Gratuitatea darului lui Dumnezeu străluceşte acolo unde trebuie. Creatura, acceptându-se ca şi creatură, permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu şi să ne iubească precum un Dumnezeu: Noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai înainte. Abia acum credinţa se înţelege prin caritate şi fapte bune: dacă Dumnezeu ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii, şi nu numai din gură ci prin fapte de viaţă.

În lumina a tot ceea ce am spus până acum, apare clar că păcatul fundamental, ba mai mult, rădăcina oricărui păcat este ne-iubirea, refuzul iubirii. Este recăderea din lumea lui Dumnezeu, în care am fost transferaţi prin credinţă şi Botez, în lumea, sau, mai bine zis, în infernul eului, din sfera Spiritului în cea a trupului, din omul nou în omul vechi, din libertate în sclavie.

O astfel de recădere poate avea două forme, în aparenţă opuse, dar amândouă capabile să ne excludă din Împărăţia lui Dumnezeu: o formă, să-i spunem aşa, vulgară şi grosolană, ce constă în a face propriu zis păcatul, prin a fi nedrepţi, adică imorali, adulteri, hoţi, avari etc.; o altă formă, mai subtilă şi mai rafinată, constă în a face binele, dar a-l face pentru propriul avantaj, pentru a câştiga drepturi sau merite, pentru a te face văzut, pentru a te erija în judecătorul altora. Prima formă este nedreptatea, cealaltă este falsa dreptate. În Evanghelie găsim mereu aceste două forme opuse una alteia: prima este formată din păcătoşi – cei bolnavi – şi a doua din cei care “se cred drepţi” şi de aceea cred că nu au nevoie de medic. În parabola noastră prima poziţie este cea a vameşului, iar a doua, cea de fariseu.

Acum lucrul cel mai important pe care Evanghelia ni-l spune este următorul: dintre cele două categorii de oameni, cea mai departe de mântuire nu este prima, ci a doua, nu nedreptatea, ci auto-îndreptăţirea. Vameşul s-a întors acasă drept spre deosebire de celălalt. Se înţelege acum concluzia parabolei care vorbeşte despre umilinţă (pentru că cine se va înălţa va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat): toate formele de nedreptate, sunt păcate din pasiune, dar falsa dreptate este un păcat din orgoliu. Păcătosul care se recunoaşte păcătos, precum vameşul, devine un “flămând de dreptate”, prin urmare, deschis pentru a o primi, falsul drept este, în schimb, sătul de propria dreptate şi nu simte nevoia dreptăţii care vine de la Dumnezeu.

Devine foarte clară legătura dintre parabolă şi cele spuse cu privirea la copii, imediat în Evanghelia lui Luca: Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca şi un copilaş nicidecum nu va intra în ea. Cum primeşte un lucru un copil, spre exemplu mâncarea care îi este dată, necesarul pentru a merge la şcoală, o mângâiere din partea părinţilor? Cum îl primeşte? Îl primeşte – şi este adevărat – ca pe ceva ce îi este datorat; cine poate să spună că, atunci când copilul vrea ceva, nu îl ascultă? Dar atenţie: îi este datorat copilului din ce cauză? Pentru iubirea părinţilor, nu pentru meritele sale sau pentru că îşi câştigă dreptul cu sudoarea muncii sale, doar este copil; cel mai mare drept al său – natura însăşi l-a învăţat – este să fie iubit. Haideţi să recunoaştem: de multe ori copiii speculează şi asupra acestei iubirii. Ei bine, şi Dumnezeu ne permite să facem la fel cu El, dacă acţionăm cu sinceritatea şi simplitatea inimii. Este mulţumit atunci când ne folosim de faptul că ne iubeşte şi că merităm această iubire: Aminteşte-ţi de iubirea ta pentru noi, Aminteşte-ţi că eşti tatăl nostru; Aminteşte-ţi de Avraam, aminteşte-ţi de Isus! Aminteşte-ţi de… îi spunem de multe ori.

Iubiţi credincioşi,

Doi oameni s-au dus la Templu să se roage: noi suntem acei doi oameni; unul şi altul în acelaşi timp, la fel ca vameşul suntem realmente păcătoşi şi, la fel ca fariseul, ne credem drepţi.

Ce trebuie să facem după ce am ascultat cuvântul Evangheliei de astăzi? Ce se pretinde de la noi, pentru a ne putea întoarce acasă cu adevărat “drepţi”, cu senzaţia că privirea lui Dumnezeu este aţintită cu dragoste asupra noastră la fel cum era asupra vameşului?

“Cu inima - scrie Pavel la Rom. 10,10 – se crede pentru obţinerea dreptăţii şi cu gura se face mărturisirea credinţei pentru a avea mântuirea”.

Ei bine, noi credem astăzi cu toată inima şi mărturisim cu toată puterea că Tu, Doamne, ne iubeşti, cu toate că suntem păcătoşi; că ne-ai îndreptăţit gratuit în Isus Cristos, pentru a face onoare celui care a murit şi înviat pentru noi.

Credem că Îţi sunt pe plac faptele noastre bune făcute ca răspuns la iubirea Ta, pentru că Tu pui în mâinile noastre darurile Tale, ca şi cum ar fi fost meritele noastre.

De aceea, ne facem umili şi mici, precum copiii, în faţa acestui mister şi Îţi spunem: Da, Părinte, suntem astfel, pentru că aşa Îţi place Ţie. De aceea noi credem, credem, credem doar în Tine. Amin.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin