Start > Ritul bizantin > Duminica a șaptea după Paști

Duminica a șaptea după Paști

22 September 2006
3,062 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a VII-a după Paști (A Sfinților Părinți de la Niceea)

“Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe care L-ai trimis.”
(Ioan XVII, 3)

Viața veșnică, fericirea cerească, constă – după cum însuși Isus Cristos ne-o spune prin aceste cuvinte – în cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl și a Fiului Său, Isus Cristos.

Acela care ni l-a făcut cunosctut pe Dumnezeu este Fiul Său întrupat. El ne-a împărtășit multe din tainele Lui, taine pe care însă nu le vom cuprinde decât în lumina slavei cerești. Această descoperire despre Dumnezeu, făcută nouă de Isus Cristos, o găsim depozitată în Sfânta Scriptură, care ne este tălmăcită de Sfânta Biserică, interpreta legitimă a cuvântului lui Dumnezeu, învestită de Mântuitorul, după Învierea Sa, cu misiunea divină de a învăța, sfinți și conduce toate popoarele la mântuire: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ”, le spune Isus apostolilor: “Mergând învățați toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, și învățându-le să păzească toate câte vi le-am poruncit: Și iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Matei XXVIII, 18-20). Și, pentru ca Biserica să-și poată îndeplini această menire de a răspândi lumina Evangheliei, Isus Cristos i-a promis asistența Sa, darul infailibilității care constă nu în a nu putea păcătui, ci a nu putea greși atunci când ea, ca reprezentantă și continuatoare a misiunii Lui mântuitoare, propovăduiește, în numele Lui, învățăturile de credință și de morală. Darul acesta, al infailibilității, rezidă în Capul văzut al Bisericii, care este Patriarhul Romei, Pontiful suprem, urmașul lui Petru, cel dintâi Papă. Acesta este înțelesul asigurării date de Isus colegiului Apostolilor prin cuvintele: “iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la capătul lumii”. Iar lui Petru, încă în momentul alegerii acestuia ca apostol, când i-a schimbat numele din Simon în Petru care înseamnă piatră – piatra credinței -, i-a promis, în mod deosebit, puterea supremă în Biserică, zicându-i: “Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în cer și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în cer” (Matei XVI, 19). Or, dacă Isus i-a încredințat Bisericii Sale puterea Sa de a-i mântui pe oameni prin învățătura, poruncile și Sfintele Sale Taine, continuând ea astfel misiunea cu care a venit El în lume, este natural ca El să pretindă din partea ascultătorilor ei, față de ea, aceeași credință și supunere ca față de El Însuși. “Cel ce vă ascultă pe voi – le spune Isus apostolilor – pe Mine mă ascultă, cel ce se leapădă de voi , de Mine se leapădă, și cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis” (Luca X, 16).

De aceea, conștient de menirea și răspunderea sa de a păstra și transmite neștirbită solia Evangheliei, Biserica, în numele lui Cristos, a intervenit cu autoritatea ei supremă în toate cazurile când, unul sau altul din fiii ei, s-au abătut de la dreapta credință, propovăduind cu încăpățânare vreo învățătură falsă, adică potrivnică Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții a Bisericii.

Unul dintre acești rătăciți a fost și preotul Arie care, în jurul anului 300, în Alexandria, învăța că Isus Cristos nu este Dumnezeu, deci de aceeași ființă cu Tatăl, ci numai o creatură desăvârșită a lui Dumnezeu, prin care El, Dumnezeu, a creat lumea. Or, potrivit acestei învățături total greșite, ar însemna că Isus nefiind Dumnezeu adevărat nu ne-a putut mântui, deoarece jertfa Sa, fiind numai jertfa unui om, deci mărginită în valoare, n-a putut oferi lui Dumnezeu o satisfacție infinită pentru păcat, și, astfel, acesta nu a putut fi iertat.

Drept urmare, Biserica, în scopul de a restabili adevărul și de a apăra pe fiii săi de primejdia acestei erezii, s-a adunat în anul 325 în primul conciliu ecumenic, la Niceea, unde cei 318 părinți episcopi din lumea creștină de pe atunci l-au condamnat pe Arie ca eretic și au definit în mod limpede și solemn adevărul despre divinitatea lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, prin textul următor: “Cred într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unicul născut, care din Tatăl s-a născut înaintea tuturor veacurilor, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de aceeași ființă cu Tatăl și prin care toate s-au făcut”. Acest adevăr de credință a fost adăugat la Simbolul credinței ca al doilea articol, așa cum îl rostim astăzi la Sfânta Jertfă a Liturghiei și cu alte prilejuri solemne, precum și în rugăciunile noastre particulare.

Iată evenimentul pe care îl sărbătorește Biserica astăzi, în a șaptea Duminică după Sfintele Paști, denumită pentru acest motiv Duminica Sfinților Părinți de la întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea.

Dar lupta și împotrivirile acelora care au persistat în erezie, și după hotărârea formulată în acest Conciliu, au pricinuit Bisericii un lung șir de prigoniri, maltratări și ucideri, pe care le-au îndurat mărturisitorii dreptei credințe timp de aproape trei secole, convinși că în materie de credință nu poate fi vorba de târguieli și compromisuri.

Astăzi, nu numai că sunt foarte puțini creștini gata să-și afirme credința cu orice preț, dar, în acest veac dominat de idolatria banului și a propriului corp, cei mai mulți nu-și mai bat capul cu problemele credinței. În toate a progresat omul modern, numai în credință a rămas un pitic, un închircit, ca în momentul Botezului, când el a primit-o ca pe un germen. Ea zace inertă în sufletul lui, în faza ei embrionară, dacă nu cumva chiar s-a stins de tot. Dacă s-ar face o anchetă printre adulți, puțini ar fi în stare să precizeze în ce constă credința lor. Am constata cu amărăciune că mulți nu cunosc nici cele cinci adevăruri de bază, necesare pentru mântuire și anume:

1. Existența unui singur Dumnezeu, unul în ființă și întreit în persoane.

2. Întruparea persoanei a doua din Sfânta Treime.

3. Sufletul omului este nemuritor.

4. Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul.

5. Fără harul lui Dumnezeu nimeni nu se poate mântui.

Omul de azi nu caută să-și cultive credința prin lecturi adecvate, prin reflecție, rugăciune și împărtășirea cu izvoarele vieții creștine, care sunt Sfintele Taine sau Sacramente. Astfel, consecințele nefaste nu întârzie să se arate: credința se diminuează, slăbește, omul își pierde sensibilitatea față de păcat și ajunge chiar să-și tăgăduiască credința, compătimind și luând în derâdere pe aceia care rămân fideli doctrinei evanghelice și practicării credinței. Și, vai, cât sunt de puțini aceia care rezistă cu demnitate și curaj batjocorilor și încercărilor de calomniere și discreditare a credinței, și cât de mulți sunt cei care se rușinează să-și afirme crezul, nu zic în public, ci chiar și numai în cercuri foarte restrânse! Până și creștinismul unora dintre aceia care afirmă că sunt creștini nu e decât o haină pe care o îmbracă în duminici și sărbători și pe care o dezbracă odată cu ieșirea din biserică. Merg la biserică mânați de dorința de a se delecta ascultând un cor frumos, sau din curiozitatea de a afla ce spune preotul în predică, și nu de dorința de a-L adora pe Dumnezeu și de a-și oferi ființa și viața întreagă lui Dumnezeu, unindu-și această ofrandă vie cu jertfa lui Isus Cristos, care se oferă Tatălui prin mâinile preotului pe altar. Și nu fac aceasta, deoarece nici nu se străduiesc să cunoască ce este Liturghia în esența ei. Nu se spovedesc și nu se împărtășesc decât doar la Paști, chiar dacă restul anului comit mereu păcate de moarte. Întorși acasă de la biserică, uită totul și își reiau viața obișnuită, cu aceleași patimi nestăvilite și preocupări frivole, nepăsători de a-și îmbogăți sufletul cu gânduri, sentimente și fapte bune.

Or, credința trebuie să fie nu o haină de sărbătoare, ci haina de fiecare zi, sufletul sufletului nostru, principiul călăuzitor al vieții noastre de fiecare clipă, care să ne lumineze și să ne dirijeze activitatea ziua și noaptea, acasă ca și pe stradă și la serviciu, și să străbată cu sufletul și căldura ei supranaturală toată ființa și truda noastră.

Oricare ar fi numărul rugăciunilor pe care cineva le rostește dacă el nu e conștiincios în îndatoririle față de familie și serviciu, ci e capricios, nedisciplinat, încăpățânat, dur, neiertător – unul ca acesta nu e creștin decât cu numele. Și chiar dacă s-ar împărtăși des, câtă vreme își neglijează îndatoririle acasă și la slujbă, unul ca acesta nu este un creștin adevărat.

Desigur, credința cere să fie alimentată, cum spuneam, cu lecturi instructive, cu rugăciuni, meditații și împărtășirea cu Isus, Pâinea Vieții, dar să nu uităm că acestea nu constituie scopul vieții creștine, ci ele sunt doar mijloace care ne sporesc energiile spirituale spre a ne împlini cum se cuvine rostul în familie și societate. Aceasta este trăirea creștină autentică, aceasta este credința vie, credința activă. A-și reprima cu severitate asprimea inimii, nerăbdarea, lenea, egoismul; a fi amabil și îngăduitor cu alții, a nu condamna pe alții, a fi sever cu sine și mai presus de toate a-și îndeplini îndatoririle chemării pământești, – iată credința care mântuiește și care va fi izvor de lumină și mântuire și pentru semenii din jurul nostru. La aceasta se referă Mântuitorul când le zice învățăceilor: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei V, 16).

Această credință vie, trăită, ne este nu numai suport în momentele de cumpănă, nu numai lumină și mângâiere în încercări, ci și suprema reconfortare și speranță în ceasul trecerii din această viață.

Prin credință, noi pătrundem în gândul și în voința lui Dumnezeu, Tatăl nostru, privim lucrurile și întâmplările cu ochii Lui și ne acordăm voința și trăirea cu voința Lui. El devine astfel sufeltul care animă viața noastră, devine fericirea noastră încă aici pe pământ. Și cu cât aici Îl vom cunoaște și iubi mai mult, cu atât vom fi mai irezistibil atrași spre El și cu atât va spori dincolo, în veșnicie, fericirea noastră.

Dar să nu uităm: credința este un dar și, deci, fără ajutorul de Sus, noi nu putem nici s-o dobândim, nici s-o trăim, nici să rămânem statornici în ea, nici s-o sporim. De aceea, în rugăciunile noastre, să-i cerem stăruitor lui Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, pentru a cărui Pogorâre ne pregătim, să ne păstreze credința și să ne-o întărească, așa cum s-au rugat apostolii: “Doamne, sporește-ne credința”. Amin.

Ritul bizantin