Predici

Cred că oricine citeşte cartea Eclesiasticului (Ben Sirah) rămâne uimit de elogiul adus marelui preot Simon. Citez: “Cât de măreţ era el, când ieşea din sfântul lăcaş şi pornea procesiunea poporului! Era ca luceafărul de dimineaţă printre nori; era ca luna plină în zilele de sărbătoare; era ca soarele când străluceşte deasupra templului Celui- Preaînalt şi ca arcul curcubeului când începe să se arate între nori; ca floarea trandafirului în zilele primăverii; ca floarea crinului lângă pâraie; ca faldurii de verdeaţă ai Libanului în timpul verii şi ca norii de tămâie în jurul cadelniţelor, şi ca potirul de aur, lucrat de mână de meşter şi bătut cu tot felul de pietre scumpe; era ca un măslin plin de rod şi ca un chiparos care atinge norii cu creştetul” (Sir 50,5-10).

Dacă Ben Sirah ar fi trăit pe timpul lui Isus, nu încape îndoială că ar fi spus la adresa lui lucruri şi mai frumoase. Dar şi în cele spuse despre marele preot Simon îl găsim pe Mântuitorul, deoarece întreaga Scriptură despre el vorbeşte. În fruntea mulţimilor Isus coboară de pe munte într-un loc plin de verdeaţă, plin de viaţă. Isus este luceafărul de dimineaţă, luna plină, soarele, curcubeul, trandafirul, crinul, faldurii de verdeaţă ai Libanului, norii de tămâie, potirul de aur, măslinul plin de rod şi chiparosul care atinge norii.

Profetul Ieremia spune că este binecuvântat omul care se încrede în Domnul, el este ca un pom sădit lângă un curs de apă (Lec. I: 17,5-8).

Să nu ne înşelăm crezând că noi suntem acei care ne-am pus nădejdea în Domnul! Fiul omului, Cristos, este singurul care şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu Tatăl, realizând acea unitate unică Om-Domn care i-a uimit chiar şi pe duşmanii care l-au răstignit, zicând, crezând că prin aceasta îl umilesc: “Şi-a pus nădejdea în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă-l iubeşte!” (Mt 27,43). Ştim cum l-a iubit şi cum l-a eliberat! Dar noi suntem acei care ne-am încrezut în oameni şi am ajuns blestemaţi; ne-am pus nădejdea în poftele trupeşti şi am ajuns ca mărăcinii uscaţi din pustiu, ne lovim unii pe alţii şi ne înţepăm; ne-am îndepărtat inima de Domnul şi ni s-au uscat oasele pe toată faţa pământului, conform unei expresii a profetului Ezechiel (37,1-10).

Întrebarea este: Vor mai prinde viaţă ciulinii şi mărăcinii? Mai poate deveni ciulinul uscat măslin roditor şi mărăcinul chiparos, trandafir, crin? Da, în măsura în care ne vom încrede în Domnul, în măsura în care el va sufla peste noi Duhul vieţii, dacă el ne va permite să ne atingem măcar de hainele lui ca să simţim puterea sa dumnezeiască; da, în măsura în care vom rămâne înrădăcinaţi în Domnul.

Evanghelia zilei (Lc 6,17.20-26) ne arată cum mulţimile se îmbulzeau în jurul lui Isus, îl atingeau pe furiş sau deschis, se vindecau şi plecau. Se bucurau o clipă de prezenţa lui şi dispăreau. Pe când unora dintre cei plecaţi li se vor usca oasele din cauza bogăţiilor, a îmbuibării cu mâncare şi băutură, pe când unii dintre cei plecaţi se vor usca precum mărăcinii în pustiu din cauza distracţiilor şi alergării după laudele oamenilor, paradoxal, privirea lui Isus îi ţine pe ucenici alături şi cuvântul său le deschide izvorul fericirii din sărăcie, foame, lacrimi, persecuţii şi moarte. Şi nu numai lor!

Cineva spunea că o dată cu evenimentul-Isus a sosit “ora zero a experienţei umane”. Este ora în care Sfântul, Dumnezeu intră în istorie şi, aşezându-se la rădăcina existenţei noastre, ne transformă radical, instaurând un nou gen de legătură cu Creatorul, în care nimănui nu-i mai este permis să ocolească marile datorii morale izvorâte din fericirile proclamate de Cristos Domnul (cf. MAC pag. 1050). Dar rolul lor în primul rând este teologic.

Cu fericirile, evanghelistul Luca proclamă adeverirea promisiunilor mesianice: săracii, flămânzii, cei ce plâng, cei persecutaţi, despre toţi aceştia a prorocit Isaia că vor fi fericiţi când va veni Mesia (cf. Is 25,6; 35,10; 61,1 ş.u.). Tot Luca îi identifică pe toţi aceştia în Faptele apostolilor ca fiind primii care fac parte din Biserică (cf. Fap 14,12).

După învăţătura unor farisei, Dumnezeu se află de partea acelora care împlinesc Legea lui Moise; după alţii, Dumnezeu se manifestă fiecărui om printr-o experienţă interioară, altora prin riturile sacre, altora prin judecata viitoare de la sfârşitul lumii.

Isus nu critică deschis aceste poziţii, dar arată prin cuvântul său că Dumnezeu se descoperă ca o putere de mântuire adunând pe cei mici de pe pământ pentru a-i îmbogăţi total, oferindu-le împărăţia sa.

Fericirile constituie deci expresia prezenţei lui Dumnezeu şi începutul împărăţiei lui de pe pământ.

Fericirile exprimă capodoperele radicale ale tuturor valorilor morale fiindcă pornesc din misterul credinţei, din misterul pascal al lui Isus euharisticul, dat ca hrană celor săraci pentru fericirea învierii (cf. In cap. 6)

Ceea ce este proclamat în fericiri constituie un mister pe care îl pot dezlega numai aceia care au curajul să le trăiască. Ele nu intră în logica umană, ci în cea divină a imprevizibilului; ele ne descoperă că viaţa are o dimensiune ascunsă care nu poate fi scrutată cu ochii trupului, ci cu cei ai credinţei. Isus şi-a îndreptat ochii săi omeneşti, dar şi ochii credinţei sale, el fiind începătorul şi desăvârşitorul credinţei (Evr 12,2), asupra ucenicilor ca să le deschidă ochii sufletului spre a-şi vedea sărăcia lăuntrică.

Puse în această dimensiune, fericirile nu se identifică cu penuria materială sau cu abundenţa lacrimilor, cu atrocitatea persecuţiilor sau cu cruzimea morţii, ci cu necesitatea omului de a intra în sine pentru a se descoperi sărac în har în faţa lui Dumnezeu, ca Simon-Petru care, uitând de cuvântul şi privirile Domnului, s-a lepădat de trei ori; dar când Isus l-a privit din nou cu ochii plini de lacrimi, de sânge, legat, sărac, flămând, persecutat, dus la judecată, Simon se priveşte pe sine şi “aducându-şi aminte de cuvântul Domnului, ieşi afară şi plânse amar” (Lc 22,60-62). O singură privire a lui Isus şi Petru îşi vede toată sărăcia lui vrednică de plâns, dar care i-a adus adevărata fericire.

Fericirile nu sunt lege, trebuie să ştim, ci o veste bună. Legea îl constrânge pe om să se supună celor mari şi puternici, pe când vestea ce bună îl aşază în faţa darului lui Dumnezeu şi îl sfătuieşte să facă aşa, nu-l constrânge, nu-i răpeşte libertatea, ci, din contra, i-o face autentică: i-o îmbogăţeşte prin har ca să-şi poată trăi prezentul fericit în lumina escatologică, ca adevăraţi copii ai lui Dumnezeu (cf. MAC pag. 1050).

N-am interpreta corect fericirile, dacă am uita partea lor negativă, acei patru “vai” pronunţaţi de Isus.

Împărăţia fericirii este oferită liber. Prin urmare pune în faţa omului alternativa unui posibil blestem. Fără acest risc al insuccesului, Isus n-ar respecta libertatea omului în totalitate. Împărăţia lui Dumnezeu nu ucide, nu împovărează, nu distruge pe nimeni, ci, în lumina sa se descoperă teribila soartă a aceluia care, căutând siguranţa în putere, în bogăţii şi în plăcerile efemere ale pământului, asupreşte pe alţii şi singur se autodistruge.

Cine reflectă cu seriozitate asupra acestor cuvinte ale lui Isus descoperă că, într-o lume în care săracii suferă de foame, orice bogăţie a pământului închisă numai pentru sine (în hambare, în bănci, în moşii etc.) se transformă în blestem pentru stăpânii lor (cf. CBL pag. 1165-1167).

Fericirile sunt inseparabile de persoana care le-a pronunţat. Isus este Omul fericirilor, fiindcă el, trăindu-le pentru noi, a înviat. În felul acesta ele constituie chemarea noastră la înviere.

Acest adevăr îl pune în evidenţă sfântul Paul în lectura a doua (1Cor 15,12.16-20).

Corintenii (păgâni) negau învierea datorită filozofiei lor care dispreţuia trupul ca pe o piedică în calea libertăţii spiritului şi ca pe o absurditate: în primul rând: a învia pentru a suferi iar nu-i nici o afacere; în al doilea rând: dacă ar învia toţi, viaţa ar fi imposibilă, ar trebui să stăm unii peste alţi. Cristos înviat nu stă pe capul nimănui, dar se ţine de capul fiecăruia ca să-l elibereze de sub blestemul păcatului: să-l facă viu. Viaţa nu-i legată de timp şi spaţiu, ci de atributele divine: veşnicie, pretutindeni şi atotputernicie.

Argumentul învierii adus de apostol porneşte din credinţă: Cristos a înviat ca primiţie a celor morţi, ca o garanţie sigură pentru acei care îi vor asculta cuvântul, el fiind prima verigă a lanţului de legătură cu viaţa veşnică: “Eu sunt viaţa” (In 14,6), “Am venit să aibă viaţă” (In 10,10), “Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,35). Isus, primiţie – primul înviat dintre cei morţi – ne dă posibilitatea ca să-l atingem în Euharistie – primiţia pâinii şi vinului – ca să rămână în noi şi noi în el spre fericirea învierii noastre.

În urma tuturor acestor expuneri, nu se cuvine oare ca lauda noastră adusă lui Isus să întreacă pe cea a lui Ben Sirah adusă arhiereului Simon? Nu este Cristos marele preot din fruntea întregului univers?

Adevărul este că Isus nu are trebuinţă de preamărirea noastră, fiindcă Tatăl i-a dat toată slava sa, ci noi avem trebuinţă de harul său, de viaţa şi învierea sa.

De aceea să-i adresăm Mântuitorului rugăciunea noastră: Doamne Isuse, tu care ai privit pe ucenicii tăi şi le-ai dat harul de a rămâne cu tine, îndreaptă-ţi ochii milostivi şi asupra noastră, dă-ne să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi (LR), ca înviind prin tine, să aducem laudă veşnică Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin