Predici

Predica de azi se poate intitula Pe urmele lui Isus de la Nazaret la lacul Genezaret.

Unii predicatori vorbesc despre un insucces al lui Isus în localitatea natală, Nazaret (Dum. trecută). Cred că nu putem vorbi despre insuccese în viaţa Mântuitorului. Succesul iubirii divine este garantat întotdeauna (cf. Is 55,10 ş.u.).

Pentru a-l predica pe Cristos, este necesar să-l cunoaştem. Ca să-l cunoaştem pe Cristos este necesar ca el să ni se reveleze. Pe Cristos nu-l putem atinge cu silogismele noastre, nu-l putem argumenta conform logicii umane, fiindcă acţiunea lui prin care ni se descoperă este un act liber şi întotdeauna surprinzător, imprevizibil, dumnezeiesc. În faţa imprevizibilului omul experimentează întotdeauna un sentiment de teamă.

Pentru evrei, dar nu numai pentru ei, marea, întinderea imensă a apelor, constituia un obiect de frică: era considerată locuinţa duhurilor rele, a forţelor obscure.

Toate trei lecturile de azi au câte o mare specifică, în faţa cărora omul este cuprins de frică. În prima lectură (Is 6,1-2a. 3-8) “Dumnezeu” este marea necunoscută în faţa căreia tremură profetul Isaia; în lectura a II-a (1Cor 15,1-11) “moartea” este marea necunoscută în faţa căreia tremurau corintenii (şi nu numai); în sfânta evanghelie de azi (Lc 5,1-11) “Isus” însuşi este marea necunoscută în faţa căruia tremură de frică Simon-Petru.

Frica a intrat în lume prin păcat (cf. Gen 3,10). Fiecare lectură oferă un remediu contra păcatului. Prima lectură oferă cărbunele aprins de pe jertfelnic; lectura a doua oferă pe Cristos mort pentru păcatele noastre, dar “înviat”; (el fiind de fapt “cărbunele aprins de pe jertfelnic” şi pe care Saul l-a văzut strălucind mai puternic decât soarele pe drumul Damascului şi a experimentat curăţirea de păcate); evanghelia oferă ca remediu recunoaşterea smerită a propriilor păcate: “Sunt om păcătos”, la care Isus îi răspunde: “Nu te teme!”.

Numai curăţat de păcate omul poate contempla marea cea mare, pe Dumnezeu în chipul său, care este omul, pe care Dumnezeu însuşi l-a încununat cu măreţie şi slavă şi l-a pus cu puţin mai prejos de îngeri (cf. Evr 2,7; Ps 8,6).

Isaia ajunge să înţeleagă sfinţenia şi transcendenţa lui Dumnezeu din simbolismul liturgic. Ceea ce profetul contempla pe timpul unei sărbători de întronizare sau aniversare va constitui pentru el chemarea profetică şi mijlocul cel mai potrivit pentru a transmite experienţa sa interioară atât de profundă şi altor generaţii. Măreţia lui Iahve se reflectă în regele de pe tron, a cărui putere, identificată prin poalele lungi ale mantiei sale, este imaginată atât de mare încât poate acoperi întreg pământul. Prezenţa sa umple toate ca fumul de tămâie templul. În faţa lui toate zeităţile mitologice, reprezentate de serafimii care stau deasupra arcăi, se închinau recunoscându-i sfinţenia în grad superlativ: de trei ori sfânt. Din această viziune putem înţelege viaţa şi eroismul activităţii profetice a lui Isaia, fiindcă mereu l-a simţit pe Dumnezeu aproape (cf. CBL pag. 570).

Oricine îl poate simţi astfel pe Dumnezeu, dacă îşi lasă buzele curăţate de “cărbunele aprins de pe altar”.

Simon-Petru contemplă sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu care izvora de pe buzele lui Cristos şi ajunge “pescar de oameni”, apostol.

Cuvântul lui Isus trece pe deasupra apelor lacului Genezaret, aşa cum Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor la începutul creaţiei, prevestind apariţia unei lumi noi (Gen 1,2). Însuşi numele de Genezaret ne duce cu gândul la geneză, care înseamnă facere. Desigur că Isus nu învăţa mulţimile cum să pescuiască, să păzească turmele sau să lucreze pământul, dar cum să împlinească Legea lui Moise, pe care el a venit să o desăvârşească (cf. Mt 5,17-19). Petru ascultă cuvântul Domnului care îl face, în mod surprinzător, ascultător faţă de cvasi imposibil: să pescuiască şi să prindă în plină zi ceea ce n-a prins noaptea, când era de prins. Ascultarea cerută de Isus n-a avut ca scop esenţial “mulţimea peştilor”, ci o recunoaştere sinceră din partea lui Petru, izvorâtă din pătrunderea în marea necunoscută, că este om păcătos. Oare nu din cauza aceasta l-a cuprins frica?…

Ca şi la Nazaret, tot aşa la Genezaret, Isus acţionează cu aceeaşi iubire, dar de fiecare dată în mod imprevizibil. Eliberându-l de teama propriului “eu” păcătos, Isus îi dă o carismă pe care Petru o va folosi spre binele tuturor: de a fi pescar de oameni.

Şi iarăşi un fapt imprevizibil: cuvântul abia ascultat realizează instantaneu prinderea peştilor şi pescuirea oamenilor: Simon face semn tovarăşilor săi din cealaltă barcă în care se aflau Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, să vină şi să-l ajute.

Nici nu-şi dădea seama că gestul său constituia deja o mare pescuire de oameni: Iacob şi Ioan vin la chemarea lui Petru, dar lasă toate şi rămân cu Isus. Da, gestul lui Petru constituie istoria multor chemări la preoţie şi apostolat: tinerii, atraşi de bunăstarea unuia sau altuia dintre preoţi, vin la seminar, unde, cunoscându-l pe Isus, lasă toate şi-l urmează asemenea vrednicilor apostoli de la pescuirea minunată.

Corintenilor, deşi creştini, dar nu de prea mult timp, moartea le tăia elanul muncii spirituale. Urmările păcatelor din păgânism continuau să-şi spună cuvântul, cel puţin în unii care, influenţaţi de filozofia elenistică, continuau să-şi pună problema învierii ca fapt imposibil de conciliat cu experienţa de fiecare zi: Morţii se duc, dar nu se mai întorc. Sau: Dacă vor învia, cu ce fel de trup?

Învăţătura despre înviere este cheia de boltă a gândului religios al lui Paul. Datorită faptului că Dumnezeu a creat toate şi a constatat că sunt foarte bune (cf. Gen 1,31), că atunci când moartea a intrat în lume din cauza păcatului şi a început să facă ravagii, el i-a dat speranţa unei lumi noi prin victoria asupra şarpelui viclean (cf. Gen 3,15), această speranţă după “un pământ nou şi un cer nou” (2Pt 3,13) se va realiza, fiindcă învierea, deşi nu intră în logica umană, intră în logica divină a iubirii faţă de opera mâinilor sale şi ne-a dat dovada ei în Cristos. Sfântul Paul iniţiază o formă catehetică, un fel de credo în care se afirmă credinţa în învierea lui Cristos care a murit pentru păcatele noastre conform Scripturilor, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Ca dovadă, apostolul adaugă unele apariţii ale lui Cristos care nu sunt menţionate în evanghelii. Este impresionantă apariţia lui Isus înviat la cei peste cinci sute de fraţi, dintre care mulţi trăiesc încă şi pot fi contactaţi. Faptul că însuşi sfântul Paul l-a văzut pe Isus înviat în strălucirea de pe drumul Damascului este menţionat în ultimul rând, dar nu-i de valoare mai mică, fiindcă acest cărbune de pe jertfelnic a devenit focul curăţitor şi începutul noii sale vieţi, constituie mărturia vie a învierii lui Isus din mijlocul lor (cf. CBL pag. 1614).

Corintenii sunt chemaţi să contemple în Paul măreţia operei cuvântului lui Cristos. Contemplând moartea şi învierea lui Cristos în apostolul Paul, corintenii pot ajunge “peşti” în barca lui Petru, adică fii ai lui Dumnezeu.

Şi nouă ni se adresează această chemare întreită de a-l adora pe Dumnezeu în măreţia templului creaţiei, în măreţia iubirii care este în Cristos euharisticul care ni se oferă ca hrană, pentru a rămâne “peşti” în barca lui Petru, (acest termen de peşte, în limba greacă se traduce prin ihtius şi primii creştini din perioada persecuţiilor se recunoşteau între ei prin semnul “peştelui”, ihtius, ale cărui iniţiale formau următoarea propoziţie: Jesus Hristos Theu Hios Soter, adică Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor), şi în al treilea rând suntem chemaţi să contemplăm moartea şi învierea lui Cristos în apostolul Paul însuşi. Numai contemplând lucrările minunate ale Domnului putem ajunge “peşti” – Ihtius – Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor, pentru că el este acela care ne curăţă de păcatele noastre şi ne face fii ai lui Dumnezeu.

Câţi corinteni au avut încredere în mărturia lui Paul şi au contemplat în el măreţia morţii şi învierii lui Cristos?

Deşi antifona următoare este pusă la începutul sfintei Liturghii de azi, o repet acum, la sfârşitul predicii ca pe o chemare divină: “Veniţi să-l adorăm pe Dumnezeu, să ne plecăm înaintea Domnului, care ne-a creat; căci el este Domnul Dumnezeul nostru!” (Ps 94,6-7). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin