Start > Ritul latin > Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat

Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat

6 February 2010
855 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a IV-a de peste an (Anul C)

În sinagoga din Nazaret, Isus s-a așezat ca să rămână, așa cum am auzit la evanghelia din duminica trecută. Evanghelia de azi, continuarea celei menționate, ne arată că Isus a fost silit de concetățenii săi să se ridice și să plece. Lucru trist! Un dicton latin spune: Timeo Jesum transeuntem et non redeuntem – “Mă tem de Isus care trece și nu se mai întoarce”. Ca și cum această teamă ar fi a Bisericii, ea se roagă cu insistență încă de la începutul sfintei Liturghii, atât prin antifona de la intrare: Mântuiește-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, și adună-ne dintre neamuri, ca să aducem mulțumire numelui tău sfânt și să ne bucurăm că te putem lăuda, cât și prin orațiunea specifică: Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te adorăm cu suflet neîmpărțit și să-i iubim pe toți oamenii cu iubirea ta. Deci: vrem să fii cu noi și noi cu tine. Nu pleca!

Ce s-a petrecut la Nazaret cu concetățenii lui Isus, care, după ce au rămas uimiți de cuvintele lui, s-au schimbat radical și au voit chiar să-l omoare?

Isus a venit în patria sa să-i cheme pe cei pe care îi iubea, deoarece copilărise cu ei, împărtășise cu ei bucurii și necazuri, la o cunoaștere superioară provenită din credință asupra persoanei sale și să-i facă părtași ai misiunii sale. Au refuzat chemarea? Nu, ci cred că n-au înțeles-o. Nu-i ușor nimănui să-și înțeleagă chemarea la misiunea profetică. Greu i-a fost lui Ieremia să conceapă și să accepte chemarea de a fi profet pentru popoare (Lec. I: Ier 1,4-5.17-19); cu atât mai greu este de înțeles această chemare când ea este adresată unei colectivități.

Profetul este conștiința critică a poporului, o conștiință critică nu atât în numele rațiunii, cât mai ales în numele cuvântului lui Dumnezeu; el denunță cu putere viciile poporului, falsitatea cultului, abuzurile puterii, orice formă de idolatrie, orice formă de nedreptate, orice formă de a-l monopoliza pe Dumnezeu. Profetul este apărătorul celor oprimați, al celor slabi, marginalizați, este glasul celor ce n-au glas; el denunță infidelitatea celor răi și anunță fidelitatea lui Dumnezeu; profetul vede ceea ce face Dumnezeu, vede planul său de iubire, face o lectură divină a evenimentelor istorice din lume (cf. MAC pag. 1035) și totuși își ridică lumea împotriva lui, mai ales pe cei puternici.

Ieremia însuși s-a speriat de această misiune profetică și de aceea Dumnezeu intervine și-l asigură: “Nu te teme de ei, căci eu sunt cu tine” (v. 8).

Isus știa că nazaretenii săi nu-i vor înțelege chemarea de a forma o comunitate profetică, dar preferă, decât să-i lase în indiferență, să-i provoace, să și-i ridice împotrivă și așa să-i determine să-și analizeze chemarea (Lc 4,21-30). Indiferența este o mulțumire de sine, o închidere în sine, pe când răzvrătirea este o ieșire din sine, o analiză, o cercetare a aceluia care provoacă. Nazaretenii sunt aduși să reflecteze asupra faptului că ei nu au nici un drept asupra lui, fiindcă Dumnezeu distribuie darurile sale cui vrea și nimeni nu-i poate pretinde ceva, mai ales când pretenția este lipsită de fundamentul credinței.

Ce pretind acum cei provocați de Isus? Cum spunem noi: Să-și vadă vârful nasului! Cine se crede? Nu este fiul lui Iosif? Cu ce drept se pretinde a fi mai presus de ceilalți concetățeni? Se crede Mesia? Se crede profetul? Să o dovedească prin fapte, prin minuni mai multe și mai mari decât cele săvârșite la Cafarnaum!

Isus nu le refuză cererea, dar acționează dumnezeiește, adică în mod imprevizibil și întotdeauna pe planul iubirii. Nu se opune violenței lor de a-l scoate din sinagogă, de a-l duce pe creasta muntelui; îi lăsa să facă ce-i mai greu, ca apoi să le arate neputința lor în a face ceea ce este mai ușor: de a-l arunca în prăpastie. Isus trece prin mijlocul lor. Aceste cuvinte ne sugerează ideea că el trece prin sufletul fiecăruia dintre ei și le arată propria lor slăbiciune. El trece biruitor și pleacă. Le lasă prăpastia goală ca să se vadă pe ei înșiși în adâncul ei; îi lasă să cugete că aici, în patria sa, el a făcut mai mult decât în Cafarnaum. Ceea ce făcuse acolo era doar preludiul de aici. Dar ce făcuse? Evanghelistul Luca nu ne spune, însă Matei ne arată pe scurt: a predicat, și-a ales câțiva ucenici, a vindecat de boli și neputințe, iar mulțimile s-au luat pe urmele lui (cf. Mt 4,17-25). Isus trece prin mijlocul lor, dar urmele pașilor lui rămân și ele călăuzesc spre Tatăl, însă lasă în urmă, adică depășesc conceptul lor uman că el este fiul lui Iosif. Isus îi invită pe urmele lui, să-i îmbrățișeze chemarea profetică pe care Tatăl i-a încredințat-o. În realitate, prin plecarea sa, Isus se întoarce spre ai săi din Nazaret pentru a le deschide orizontul infinit al iubirii lui Dumnezeu care este Tatăl tuturor, chiar și al păgânilor, la care israeliții, dacă vor privi cu iubire, vor descoperi urmele Creatorului față de văduve, față de leproși, dar mai ales față de poporul său, căruia, infidel cum a fost și cum este, n-a încetat niciodată în a-i trimite profeți, iar acum l-a trimis chiar pe Fiul său. Oricine pășește pe urmele lui ajunge la Tatăl. Iată silogismul iubirii: Dumnezeu dintotdeauna a pășit pe urmele omului, strigând odinioară: “Adame, unde ești?” (Gen 3,9), glasul său nu s-a stins nici până azi, n-a dispărut în negura istoriei, el se adresează fiecărui om cu aceeași iubire: “Te-am cunoscut înainte de a te forma în sânul matern; te-am consacrat înainte de a vedea lumina; te-am rânduit profet al neamurilor”. Așa a făcut Isus ca om și trecând printre ai săi, a ajuns la Tatăl. El invită pe toți oamenii și pe fiecare în parte să pășească pe urmele lui, ca să ajungă la Tatăl: “Ca acolo unde sunt eu, să fie și ei” (In 17,24). Cristos este profetul speranței tuturor oamenilor.

Ce ar fi putut Isus să facă mai mult pentru concetățenii săi pentru a-i convinge că el este trimisul Tatălui și nu fiul lui Iosif? I-ar fi convins și ar fi crezut în el, dacă i-ar fi adunat pe toți în piața mare a orașului și ar fi făcut minuni pe gustul fiecăruia? Replica lor n-ar fi fost credința, deoarece aceasta nu înlătură știința, ci ar fi zis: Din moment ce noi știm că ești fiul lui Iosif și mama ta este cu noi, semnele pe care le faci sunt ale unui vrăjitor, ale unuia care este în alianță cu diavolul. Cum de altfel îi vor spune alții: “Cu Belzebul, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli” (Mt 12,24). Așadar, conform Legii, trebuie să moară. Ar fi putut să le demonstreze că nu este fiul lui Iosif și s-o invite pe Maria, Mama sa, să le povestească cum l-a zămislit prin puterea Duhului Sfânt? Toate ar fi fost socotite invenții; ar fi râs de amândoi; și povestirea ar fi devenit paravanul desfrâului, fiindcă fiecare fată greșită și-ar fi susținut nevinovăția prin conceperea de la Duhul Sfânt.

Credința nu-i un rod, ci este o sămânță oferită în dar cu menirea de a încolți, crește și apoi să aducă roade. Isus și-a făcut datoria față de ai săi: le-a dat sămânța credinței și ea va rodi în istorie. Isus și-a împlinit din plin carisma divină a iubirii față de ai săi până acolo încât le-a dovedit că nimeni nu are o mai mare iubire față de prietenii săi decât acela care își dă viața pentru ei (cf. In 15,13). Isus nu se putea lăsa aruncat în prăpastie de acei pe care el însuși i-a provocat. Dacă ei totuși au greșit pe Calvar împotriva lui, Isus îi va cuprinde în rugăciunea sa adresată lui Dumnezeu de pe înălțimea crucii: “Tată, iartă-i că nu știu ce fac!” (Lc 23,34).

Corintenilor care aspirau după carismele care dau o mai mare publicitate, un spectacol mai pe gustul curioșilor, sfântul apostol Paul le arată o cale mai bună: carisma lui Isus, carisma iubirii, carisma profetică prin excelență. Asumându-și această carismă, creștinii pot construi o umanitate fără bariere în timp și spațiu: veșnică și nemărginită, adică împărăția lui Dumnezeu (Lec. a II-a: 1Cor 12,31; 13,1-13).

Începutul împărăției veșnice este Biserica. Ca Trup Mistic al lui Cristos, Biserica participă la carisma profetică a capului său.

Nouă, care pretindem că facem parte din Biserica lui Cristos, ni se pun aceste întrebări: 1) Avem carisma iubirii? Știm să trecem printre cei care ne vor răul făcându-le numai bine? 2) Când ni se întâmplă un necaz, nu așteptăm minunea ca să credem, uitând de exemplul lui Isus?

Să nu uităm cuvintele apostolului: “Chiar dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare și un țambal zăngănitor. Chiar dacă aș avea darul profeției, și aș cunoaște toate misterele și toată știința, și aș avea o credință desăvârșită, încât să mut munții din loc, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt”.

Pe urmele lui Isus se merge numai cu iubire.

Se justifică, prin urmare, rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii prin care cere lui Dumnezeu harul de a-l adora din tot sufletul și de a-i iubi pe toți oamenii prin Cristos Domnul noastru (LR). Amin.

Ritul latin