Start > Ritul latin > Duhul Domnului este asupra mea

Duhul Domnului este asupra mea

6 February 2010
407 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a III-a de peste an (Anul C)

Antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, anticipând bucuria de la sfârșit, ne îndeamnă: Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul! La întrebarea: Pentru ce să-i cântăm? Tot antifona ne răspunde: Pentru strălucirea și măreția care este înaintea lui, pentru puterea și frumusețea din lăcașul lui (Ps 95,1.6).

Privindu-l pe Isus în sinagoga din Nazaret (Lc 1,1-4; 4,14-21), vom descoperi strălucirea și măreția pe fața lui, iar în lăcașul lui, în suflet, vom contempla puterea și frumusețea.

În strălucirea, măreția, puterea și frumusețea lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne introduce prima lectură (Ne 8,2-4a. 5-6.8-10).

Într-o zi de sărbătoare, Legea lui Moise pe care Esdra a citit-o în fața poporului pe toată durata dimineții, a dus la formarea unui popor nou cu un nume tehnic: poporul iudeu, cunoscut până azi. El are ca tată pe Esdra; ca dată a nașterii este sărbătoarea Corturilor din anul 398 înainte de Cristos. Noul popor a luat naștere într-o zi de sărbătoare prin reînnoirea alianței cu Dumnezeu. Esdra impune obligația păstrării ei și formulează un document iscălit de reprezentanții comunității și pe care îl sigilează ca document istoric (cf. Ne c. 10;. CBL pag. 392).

Rămășița poporului întoarsă din exilul babilonic la Ierusalim își găsește noua identitate și unitate în cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că poporul, auzind cuvântul lui Iahve, este pătruns până în adâncul sufletului și plânge, este semn că Legea conține viața lui și l-a dus la convertire. Numai convertirea dă sărbătorii caracterul ei de bucurie și de caritate (cf. MAC pag. 1030).

Cu Isus din sinagoga din Nazaret în zi de sărbătoare (sâmbăta) începe să se arate strălucirea și măreția unui nou popor: poporul creștin, care îl are pe Dumnezeu ca tată. Realizarea acestui popor nou, Isus o atribuie Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea. El m-a trimis, spre deosebire de lumea veche care a început tot prin Duhul Domnului care însă plutea deasupra apelor și a apărut viața (Gen 1,2).

Textul evangheliei de azi vrea să arate că întreaga speranță a Vechiului Testament că va veni puterea, va veni întreg Duhul lui Dumnezeu și va face să se schimbe fața pământului, fiindcă toți oamenii vor fi pătrunși de cunoașterea lui Dumnezeu în totalitate, așa cum apele acoperă fundul mărilor (cf. Hab 2,14), s-a împlinit. Această lume nouă începe cu Isus Cristos în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei divine (cf. Col 2,3). Isus s-a ridicat să citească; i s-a dat cartea, a deschis-o și a citit. Mântuitorul arată că și-a asumat toată spiritualitatea V.T. și apoi s-a așezat, dispus să o desăvârșească, invitându-i pe ascultători să colaboreze. “Cu ochii îndreptați la Isus începătorul și desăvârșitorul credinței noastre” (Evr 12,2), ascultătorii extaziați, îi contemplă înțelepciunea prin care face înțelepte inimile celor simpli și le deschide să primească înțelepciunea Tatălui. Îi contemplă înțelegea prin care descoperă minților noastre voința lui Dumnezeu. Îi contemplă sfatul pe care îl putem explica prin termenii biblici de lumină și călăuză spirituală. Îi contemplă tăria care susține credința care ne întărește spre a rezista celui rău, ne dă curajul de a mărturisi prin cuvinte și prin fapte că el este Domnul. Îi contemplă știința prin care îi introduce în cunoașterea tainelor împărăției lui Dumnezeu (Nu este vorba de o cunoaștere intelectuală, ci de a face experiența lui Dumnezeu scriind în inimile credincioșilor cuvintele lui Isus, le reamintește celor distrați și uituci, dă tuturor sensul vieții). Îi contemplă evlavia care călăuzește dorințele și faptele în raport cu Dumnezeu și aproapele. Îi contemplă frica de Dumnezeu sau teama sfântă, acea atitudine spirituală care nu se reduce la teama omului în fața transcendenței și a sfințeniei divine, ci exprimă conștiința aceluia care se simte atât de iubit de Dumnezeu că nu poate trăi în afara logicii și exigențelor legământului sau legăturii dintre Tatăl și Fiul omului (cf. Vino, Duhule Sfinte! Ed. Presa Bună, Iași 1997, pag. 91-103).

Iată că celor care așteptau venirea Duhului lui Dumnezeu pe pământ, Isus le vestește că misterul deja a început să se înfăptuiască: Azi s-a împlinit această Scriptură și oricine o poate verifica. Cuvintele și gesturile lui Isus invită la cunoaștere. Închizând cartea, arată că s-a închis perioada istorică a prezicerilor din Vechiul Testament, o dădu (cartea) slujitorului, să o poată verifica oricine și să o transmită mai departe ca pe o mărturie a spiritualității trecutului. Se așeză. Gestul arată instaurarea unei noi orânduiri bazată pe o întâlnire personală cu el.

Isus a dovedit în istorie că este cu adevărat cuvântul viu al lui Dumnezeu care realizează minuni de viață: “Viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător” (Evr 4,12) prin Duhul Sfânt mereu prezent asupra lui. El oferă oamenilor credința, speranța și iubirea ca daruri scoase din comoara înțelepciunii divine destinate să zidească Biserica și să asigure moștenirea ce se cuvine celor sfinți (cf. Fap 20,32; 1Tes 2,13; DV 21). Castitatea (fecioria), sărăcia și ascultarea sunt daruri scoase din comoara științei divine și stau la baza trăirii sfaturilor evanghelice și au menirea să prorocească împărăția viitoare în care oamenii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Acesta este scopul evangheliei pe care sfântul Luca îl pune chiar la începutul mărturiei sale, ca orice teofil, adică iubitor de Dumnezeu, să-și dea seama personal de soliditatea argumentelor: Cristos nu-i un carismatic, el este izvorul tuturor carismelor și prin Duhul Sfânt este împărțitorul lor. Acest lucru, citit în sufletul lui Isus de cei prezenți în sinagogă, i-a făcut să se uimească de cuvintele pline de har rostite de el.

Carisma, așa cum am definit-o în duminica trecută, este un dar al lui Cristos dat omului prin Duhul Sfânt, ca la rândul său să-l ofere altor oameni cu toată iubirea, cu scopul de a realiza comuniunea dintre membrii Bisericii și prin această realizare să se instaureze acea sărbătoare în care lacrimile convertirii să asigure fericirea fără apus: învierea.

Sfântul Paul (Lec. a II-a: 1Cor 12,12-31a) continuă și azi tema carismelor. Printre altele el enumeră credința, considerată drept temelia minunilor, capabilă să înfăptuiască lucruri impresionante; profeția, care este ceva asemănător cu predicile noastre, fiindcă are menirea să instruiască, să îndemne; vorbirea limbilor, a acelor limbi necunoscute sau mai puțin cunoscute, fără a se înțelege fenomenul limbilor de la Rusalii, ci, așa cum întâlnim în religiile misterelor, folosirea la serviciul de cult a unui limbaj arhaic și tainic (arcan) (cf. CBL pag. 1612-1613).

În calitate de ferment al istoriei pentru înfăptuirea împărăției lui Dumnezeu, Biserica este chemată să realizeze unitatea lumii prin promovarea valorilor spirituale în spirit ecumenic: primește și oferă ceea ce duce la unitatea catolică: carisma divină, adică iubirea.

Isus s-a așezat ca să rămână cu noi.

Într-atât și-a respectat Dumnezeu creația încât pentru a intra și a interveni într-însa i s-a supus. S-a smerit și s-a furișat printre noi luând ca și noi calea nașterii din femeie și trup cu adevărat omenesc [...]. Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului (esențial contabilă și comercială: “Îți dau, dacă îmi dai”) ci, din contra, în temeiul dăruirii și spre binele exclusiv al consumatorului. Până la urmă, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 208-209). S-a așezat și a rămas ca prin Euharistie să ne împartă din strălucirea, măreția, puterea și frumusețea sa, făcându-ne noul popor al lui Dumnezeu, Trupul Mistic al lui Cristos, fii ai împărăției Tatălui, dăruindu-ni-l pe acela care este mereu asupra lui, pe Duhul Sfânt, ca să fim în fața lui Dumnezeu mireasma lui Cristos, după cum spune sfântul Paul (2Cor 2,15), adică împărțitori de carisme.

Acum să ne întrebăm din nou: Avem motive să-i cântăm cântare nouă?

Avem. Dar, ca noi înșine să fim cântarea nouă, imnul viu din sânul creației, să-i înălțăm o sfântă rugă: Dumnezeule atotputernic și veșnic, călăuzește viața noastră după voința ta, pentru ca în numele Fiului tău preaiubit să ne învrednicim a fi tot mai bogați în fapte bune (LR), ca să avem de unde oferi tuturor fraților noștri, pentru a realiza convertirea, recunoscând că toți suntem săraci, dar Duhul Sfânt, fiind al săracilor Părinte dătător de cele sfinte, ne poate face părtași de fericirea sărbătorii veșnice. Amin.

Ritul latin