Predici

Antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, anticipând bucuria de la sfârşit, ne îndeamnă: Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul! La întrebarea: Pentru ce să-i cântăm? Tot antifona ne răspunde: Pentru strălucirea şi măreţia care este înaintea lui, pentru puterea şi frumuseţea din lăcaşul lui (Ps 95,1.6).

Privindu-l pe Isus în sinagoga din Nazaret (Lc 1,1-4; 4,14-21), vom descoperi strălucirea şi măreţia pe faţa lui, iar în lăcaşul lui, în suflet, vom contempla puterea şi frumuseţea.

În strălucirea, măreţia, puterea şi frumuseţea lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne introduce prima lectură (Ne 8,2-4a. 5-6.8-10).

Într-o zi de sărbătoare, Legea lui Moise pe care Esdra a citit-o în faţa poporului pe toată durata dimineţii, a dus la formarea unui popor nou cu un nume tehnic: poporul iudeu, cunoscut până azi. El are ca tată pe Esdra; ca dată a naşterii este sărbătoarea Corturilor din anul 398 înainte de Cristos. Noul popor a luat naştere într-o zi de sărbătoare prin reînnoirea alianţei cu Dumnezeu. Esdra impune obligaţia păstrării ei şi formulează un document iscălit de reprezentanţii comunităţii şi pe care îl sigilează ca document istoric (cf. Ne c. 10;. CBL pag. 392).

Rămăşiţa poporului întoarsă din exilul babilonic la Ierusalim îşi găseşte noua identitate şi unitate în cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că poporul, auzind cuvântul lui Iahve, este pătruns până în adâncul sufletului şi plânge, este semn că Legea conţine viaţa lui şi l-a dus la convertire. Numai convertirea dă sărbătorii caracterul ei de bucurie şi de caritate (cf. MAC pag. 1030).

Cu Isus din sinagoga din Nazaret în zi de sărbătoare (sâmbăta) începe să se arate strălucirea şi măreţia unui nou popor: poporul creştin, care îl are pe Dumnezeu ca tată. Realizarea acestui popor nou, Isus o atribuie Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea. El m-a trimis, spre deosebire de lumea veche care a început tot prin Duhul Domnului care însă plutea deasupra apelor şi a apărut viaţa (Gen 1,2).

Textul evangheliei de azi vrea să arate că întreaga speranţă a Vechiului Testament că va veni puterea, va veni întreg Duhul lui Dumnezeu şi va face să se schimbe faţa pământului, fiindcă toţi oamenii vor fi pătrunşi de cunoaşterea lui Dumnezeu în totalitate, aşa cum apele acoperă fundul mărilor (cf. Hab 2,14), s-a împlinit. Această lume nouă începe cu Isus Cristos în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei divine (cf. Col 2,3). Isus s-a ridicat să citească; i s-a dat cartea, a deschis-o şi a citit. Mântuitorul arată că şi-a asumat toată spiritualitatea V.T. şi apoi s-a aşezat, dispus să o desăvârşească, invitându-i pe ascultători să colaboreze. “Cu ochii îndreptaţi la Isus începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre” (Evr 12,2), ascultătorii extaziaţi, îi contemplă înţelepciunea prin care face înţelepte inimile celor simpli şi le deschide să primească înţelepciunea Tatălui. Îi contemplă înţelegea prin care descoperă minţilor noastre voinţa lui Dumnezeu. Îi contemplă sfatul pe care îl putem explica prin termenii biblici de lumină şi călăuză spirituală. Îi contemplă tăria care susţine credinţa care ne întăreşte spre a rezista celui rău, ne dă curajul de a mărturisi prin cuvinte şi prin fapte că el este Domnul. Îi contemplă ştiinţa prin care îi introduce în cunoaşterea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu (Nu este vorba de o cunoaştere intelectuală, ci de a face experienţa lui Dumnezeu scriind în inimile credincioşilor cuvintele lui Isus, le reaminteşte celor distraţi şi uituci, dă tuturor sensul vieţii). Îi contemplă evlavia care călăuzeşte dorinţele şi faptele în raport cu Dumnezeu şi aproapele. Îi contemplă frica de Dumnezeu sau teama sfântă, acea atitudine spirituală care nu se reduce la teama omului în faţa transcendenţei şi a sfinţeniei divine, ci exprimă conştiinţa aceluia care se simte atât de iubit de Dumnezeu că nu poate trăi în afara logicii şi exigenţelor legământului sau legăturii dintre Tatăl şi Fiul omului (cf. Vino, Duhule Sfinte! Ed. Presa Bună, Iaşi 1997, pag. 91-103).

Iată că celor care aşteptau venirea Duhului lui Dumnezeu pe pământ, Isus le vesteşte că misterul deja a început să se înfăptuiască: Azi s-a împlinit această Scriptură şi oricine o poate verifica. Cuvintele şi gesturile lui Isus invită la cunoaştere. Închizând cartea, arată că s-a închis perioada istorică a prezicerilor din Vechiul Testament, o dădu (cartea) slujitorului, să o poată verifica oricine şi să o transmită mai departe ca pe o mărturie a spiritualităţii trecutului. Se aşeză. Gestul arată instaurarea unei noi orânduiri bazată pe o întâlnire personală cu el.

Isus a dovedit în istorie că este cu adevărat cuvântul viu al lui Dumnezeu care realizează minuni de viaţă: “Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător” (Evr 4,12) prin Duhul Sfânt mereu prezent asupra lui. El oferă oamenilor credinţa, speranţa şi iubirea ca daruri scoase din comoara înţelepciunii divine destinate să zidească Biserica şi să asigure moştenirea ce se cuvine celor sfinţi (cf. Fap 20,32; 1Tes 2,13; DV 21). Castitatea (fecioria), sărăcia şi ascultarea sunt daruri scoase din comoara ştiinţei divine şi stau la baza trăirii sfaturilor evanghelice şi au menirea să prorocească împărăţia viitoare în care oamenii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Acesta este scopul evangheliei pe care sfântul Luca îl pune chiar la începutul mărturiei sale, ca orice teofil, adică iubitor de Dumnezeu, să-şi dea seama personal de soliditatea argumentelor: Cristos nu-i un carismatic, el este izvorul tuturor carismelor şi prin Duhul Sfânt este împărţitorul lor. Acest lucru, citit în sufletul lui Isus de cei prezenţi în sinagogă, i-a făcut să se uimească de cuvintele pline de har rostite de el.

Carisma, aşa cum am definit-o în duminica trecută, este un dar al lui Cristos dat omului prin Duhul Sfânt, ca la rândul său să-l ofere altor oameni cu toată iubirea, cu scopul de a realiza comuniunea dintre membrii Bisericii şi prin această realizare să se instaureze acea sărbătoare în care lacrimile convertirii să asigure fericirea fără apus: învierea.

Sfântul Paul (Lec. a II-a: 1Cor 12,12-31a) continuă şi azi tema carismelor. Printre altele el enumeră credinţa, considerată drept temelia minunilor, capabilă să înfăptuiască lucruri impresionante; profeţia, care este ceva asemănător cu predicile noastre, fiindcă are menirea să instruiască, să îndemne; vorbirea limbilor, a acelor limbi necunoscute sau mai puţin cunoscute, fără a se înţelege fenomenul limbilor de la Rusalii, ci, aşa cum întâlnim în religiile misterelor, folosirea la serviciul de cult a unui limbaj arhaic şi tainic (arcan) (cf. CBL pag. 1612-1613).

În calitate de ferment al istoriei pentru înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica este chemată să realizeze unitatea lumii prin promovarea valorilor spirituale în spirit ecumenic: primeşte şi oferă ceea ce duce la unitatea catolică: carisma divină, adică iubirea.

Isus s-a aşezat ca să rămână cu noi.

Într-atât şi-a respectat Dumnezeu creaţia încât pentru a intra şi a interveni într-însa i s-a supus. S-a smerit şi s-a furişat printre noi luând ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc [...]. Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului (esenţial contabilă şi comercială: “Îţi dau, dacă îmi dai”) ci, din contra, în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Până la urmă, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 208-209). S-a aşezat şi a rămas ca prin Euharistie să ne împartă din strălucirea, măreţia, puterea şi frumuseţea sa, făcându-ne noul popor al lui Dumnezeu, Trupul Mistic al lui Cristos, fii ai împărăţiei Tatălui, dăruindu-ni-l pe acela care este mereu asupra lui, pe Duhul Sfânt, ca să fim în faţa lui Dumnezeu mireasma lui Cristos, după cum spune sfântul Paul (2Cor 2,15), adică împărţitori de carisme.

Acum să ne întrebăm din nou: Avem motive să-i cântăm cântare nouă?

Avem. Dar, ca noi înşine să fim cântarea nouă, imnul viu din sânul creaţiei, să-i înălţăm o sfântă rugă: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca în numele Fiului tău preaiubit să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune (LR), ca să avem de unde oferi tuturor fraţilor noştri, pentru a realiza convertirea, recunoscând că toţi suntem săraci, dar Duhul Sfânt, fiind al săracilor Părinte dătător de cele sfinte, ne poate face părtaşi de fericirea sărbătorii veşnice. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin