Predici

Venirea magilor, Botezul Domnului şi minunea de la Cana Galileii – schimbarea apei în vin – fac parte dintr-o singură sărbătoare de odinioară: Epifania Domnului.

Pentru o mai bună aprofundare teologică, fiecare este tratată separat. La Botezul Domnului, Dumnezeu se revelează în intimitatea vieţii sale: în comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Isus, uns la Botez cu Duhul Sfânt, aici, la nunta din Cana Galileii, va pune accentul printr-o minune pe comuniunea sfântă pe care Dumnezeu vrea s-o realizeze între cei care se căsătoresc, între mamă şi fii, între familie şi societate, între el şi Biserica sa care se înfiripează.

Prima lectură (Is 62,1-5) ne slujeşte de introducere pentru a înţelege mai bine sensul minunii de la Cana. Unui Ierusalim aproape nimicit şi descurajat, profetul Isaia îi anunţă un viitor mai strălucitor decât cel de altădată, despre care Mishna spune: Cine n-a văzut Ierusalimul în toată splendoarea lui, aceea care este realizată de mulţimea torţelor aşezate pe apeduct la sărbătoarea corturilor, n-a văzut, în toată viaţa lui ceva care să-i placă (cf. CBL pag. 628).

Măreţia Ierusalimului este pregătită la Cana Galileii. Aici Isus schimbă apa în vin; acolo va schimba vinul în sângele său dătător de mântuire: viaţă şi fericire veşnică. Aici Isus este chemat la nuntă împreună cu Mama şi cu ucenicii săi; acolo el, Mama şi apostolii vor chema la Nunta Mielului toate neamurile pământului ca să se bucure de acea înviere care duce la comuniune totală şi definitivă cu Dumnezeu-dreptatea noastră.

Ca aproape întotdeauna, o lipsă poate umbri şi chiar rupe legăturile cele mai strânse şi mai frumoase. La nunta din Cana s-a terminat vinul. Mama lui Isus prevede bucuriei un sfârşit trist. Aleargă la Isus, pe care îl cunoaşte ca pe întreg izvorul bucuriei sale. De ce n-ar fi acelaşi izvor de bucurie şi pentru alţii?… Îi spune simplu: N-au vin! Multora răspunsul lui Isus li se pare dur: Ce mă priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a sosit ceasul meu! Unii spun chiar că întrebarea, tradusă corect, ar suna şi mai dur: Cu ce drept îmi pretinzi aşa ceva? Întrebarea pare dură datorită felului nostru de a fi duri cu alţii din cauza egoismului. Dar când întrebarea este pusă cu iubire, şi în Isus nu putea fi altceva, când este pusă cu zâmbetul pe buze, ea devine nu reproş, ci problemă de analiză, de cercetare, de aprofundare, de comuniune pentru găsirea unei soluţii cât mai corecte. A pune întrebarea cu faţa încruntată şi cu glasul răstit: Cu ce drept îmi pretinzi aşa ceva? Ce am înţelege? Un refuz total, hotărât. Dar, pusă cu faţa senină, cu accentul iubirii în glas şi cu tot interesul, capătă sensul chemării la cooperare, se intuieşte rezolvarea problemei. Chiar dacă trebuie anticipat ceasul, cu atât mai bine. Iubirea poate cere iubirii orice şi oricând, ceasul ei este veşnicul prezent. Fecioara mamă a înţeles iubirea Fiului şi o transmite: Faceţi ceea ce vă va spune!

Desigur, minunea a întrecut aşteptările atât ale Mamei, care n-a încetat niciodată să creadă în iubirea Fiului său, Fiul lui Dumnezeu, cât şi ale tuturor celor prezenţi. Dar ea, prin intervenţia iubirii de mamă, devine prima învăţătoare a ucenicilor care au crezut în el, deocamdată în iubirea lui care poate face semne şi minuni, dar şi în puterea de mijlocire a Mamei care a declanşat seria minunilor din viaţa publică a lui Isus, iar lanţul lor va purta întotdeauna amprenta primei verigi: comuniunea cu cei sărmani, care au şi ei dreptul la bucuriile legitime ale acestei vieţi.

Preacurata Fecioară Maria a înţeles din răspunsul lui Isus că – Încă n-a sosit ceasul meu – chemarea de a-l urma până când îi va sosi ceasul. Ceasul nu-i sosit până când nu-i total împlinit. La împlinirea ceasului său, la Ierusalim, pe Golgota, Isus de pe cruce se adresează Mamei sale cu acelaşi cuvânt: Femeie, sau, mai corect: Doamnă. Atât unul cât şi altul au aceeaşi semnificaţie soteriologică, răscumpărătoare. Femeie înseamnă luată din bărbat, din coasta lui Adam, prima fiinţă omenească vie, prima verigă a vieţii şi se va mai numi şi Eva: “mama tuturor celor vii” (Gen 2,22; 3,20), adică doamna, stăpâna vieţii, fiindcă viaţa i-a fost dată în stăpânire pentru a fi mamă. Preacurata Fecioară Maria este femeie, fiind prima ieşită din coasta noului Adam de pe cruce, prima răscumpărată şi, este doamnă, stăpână a vieţii, fiindcă însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a luat viaţă umană din sânul ei, iar ea prin iubire şi-a întărit dreptul de stăpânire asupra vieţii atât la Cana, la începutul ceasului lui Isus, cât şi la împlinirea lui, fiindcă Isus însuşi îi oferă în stăpânire tabloul tuturor celor răscumpăraţi, prefigurat în “ucenicul pe care îl iubea” (In 13,23) – Ioan evanghelistul – zicându-i: “Femeie, iată fiul tău” (In 19,26), adică misiunea ta începută la Cana va trebui continuată până când fiecare om va deveni un apostol al iubirii.

Aici, la împlinirea ceasului lui Isus, apa de la Cana, destinată pentru curăţirea iudeilor, devine pe Calvar “vinul care înveseleşte pe îngerii lui Dumnezeu” – Lacrimae poenitentium, vinum angelorum (sfântul Bernard) – botezul lacrimilor (sfântul Grigore din Nazianz). Prin lacrimile Mamei lui Isus sunt sfinţite toate lacrimile acelora care se convertesc, care se curăţă de păcate şi vor să se bucure din plinătatea harului de care s-a bucurat ea.

Prin minunea de la Cana Galileii, ţine să mai consemneze evanghelistul Ioan că Isus şi-a arătat slava sa. Care slavă? Mesianică? Dumnezeiască? Profetică? Sacerdotală?

Răspunsul nu poate fi decât unul: toate şi chiar mai mult.

Slava, gloria lui Dumnezeu, prin urmare şi a lui Isus, este Duhul Sfânt (cf. Tomás Spidlík, Izvoarele luminii şi Calea spiritului). Duhul Sfânt a dat apelor primordiale puterea de a da viaţă (Gen 1,2), Duhul Sfânt a sfinţit apele Iordanului prin ungerea lui Cristos care se afla în ele pentru a deveni dătătoare de har şi viaţă veşnică; acum, la Cana, tot Duhul Sfânt al lui Isus, prin puterea sa schimbă apa din cele şapte vase de piatră în vinul cel mai bun, menit să înveselească inima omului (cf. Ps 104,15), prefigurând plinătatea harului în cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, care vor schimba inima ucenicilor, nu numai ca să creadă, ci ca să-l iubească pe Isus până la oferirea propriului sânge ca dovadă a iubirii pentru formarea omului nou.

Etienne Gilson exprimă lămurit (în Catehismul Episcopilor Catolici Olandezi) raţiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea şi pe oameni. Numai ca să-l preamărim? Ar însemna că-l cunoaştem foarte puţin. Ceea ce Dumnezeu făureşte (prin Duhul Sfânt) nu-s nişte martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci fiinţe care se bucură de ea cum se bucură şi el şi care, participând la fiinţa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Aşadar, nu pentru el, ci pentru noi îşi caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi căci o are, nici pentru a o creşte, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăşi (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 145-146). La Cana, Fiul omului şi-a arătat slava sa, puterea Duhului Sfânt de care se pot face părtaşi toţi aceia care vor crede în el. Iar prin credinţă se vor face părtaşi de toată fericirea divină, asemenea Fecioarei Maria, prima fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,45).

În lectura a II-a (1Cor 12,4-11), sfântul Paul vorbeşte corintenilor despre carisme. Cuvântul carismă vine din termenul caritas adică iubire. Carisma este un dar primit de la Duhul Sfânt şi oferit altor oameni cu toată iubirea. Corintenii se bucurau de carisme, dar nu toţi. Unii simulau carismele pentru a se mândri că sunt fericiţi de plinătatea Duhului. Sfântul Paul le arată că marile exaltări religioase pot fi adevărate, dar şi false. Chiar ei, pe când erau păgâni, se lăsau fascinaţi şi atraşi către zeii muţi în chip dezordonat. Prin urmare, nu orice fenomen de exaltare sau răpire mistică este autentic în sine. Este necesar să se recurgă la alte criterii obiective şi raţionale, cum este analiza doctrinei, spre a vedea dacă cel care pretinde că este carismatic este şi un credincios autentic, adică dacă îl admite pe Isus ca Domn, dacă i se supune, dacă îi împărtăşeşte comuniunea prin iubire şi păzirea poruncilor. Acei care nu pun carismele în slujba Bisericii, pentru edificarea Trupului Mistic, ci doar se mândresc cu ceea ce cred că au şi se separă de necesităţile fraţilor, nu sunt creştini autentici şi nici nu au carisme din partea Duhului Sfânt care întotdeauna realizează comuniunea şi armonia (cf. CBL pag. 1612).

A da înseamnă a păstra comuniunea. Isus dă de băut vinul cel mai bun chiar şi celor beţi, afirmându-se Dumnezeu iubitor faţă de toţi oamenii, asemenea Tatălui “care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45). Creştinul autentic îşi va găsi bucuria în urmarea lui Cristos în a da. Evreul N. Steinhardt s-a botezat, a devenit creştin. În ce şi-a găsit credinţa lui bucuria? Ne-o mărturiseşte el însuşi, când a cerut sfatul unui duhovnic în problema unui cerşetor obraznic: Duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox, adică un creştin adevărat (o.c., pag. 154-155).

Aceasta înseamnă a vedea şi a se bucura de Slava, Gloria lui Cristos, în a da ca Fiul Tatălui ceresc: la toţi şi chiar la ceas nepotrivit.

pr. Anton Dancă Ritul latin