Predici

“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
(Ioan IX,25)

Oamenii îşi au orele lor hotărâtoare, ore în care ei trebuie să se decidă a servi lui Dumnezeu, ori Satanei, a primi un dar duhovnicesc, ori a-l respinge, a se ridica la înălţimea Cerului, ori a se prăbuşi în abisul iadului. A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul bogat din Evanghelie, când l-a întrebat pe Isus: “Învăţătorule bun, ce bine voi face ca să moştenesc viaţa de veci?”. A fost o oră hotărâtoare pentru apostoli, când Isus, fiind părăsit de mulţi dintre cei care îl auzeau vorbind despre misterul prezenţei Sale reale în Sfânta Cuminecătură, îi întreabă: “Oare şi voi vreţi să vă duceţi?”. A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul Saul – devenit apoi Sfântul Pavel -, atunci când a fost întrebat de Isus, la porţile Damascului: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”. A fost o oră hotărâtoare pentru Augustin, când, la Milano, în toiul unor violente frământări sufleteşti, a auzit o voce ca de copil îndemnându-l: “Tolle, lege!” (Ia şi citeşte!). Şi când, deschizând Cartea Cărţilor ce o avea în faţă, citi: “Ca ziua să umblaţi cu cuviinţă, nu în beţii, nu în curvii şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci vă îmbrăcaţi în Domnul nostru Isus Cristos, şi să nu aveţi grija trupului în pofte” (Romani XIII,13-14). Iluminat şi transformat subit de har, îşi schimbă radical viaţa de până atunci, devenind unul din cei mai mari sfinţi şi teologi ai Bisericii.

Toţi oamenii îşi au orele lor decisive, prin urmare şi noi, şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, recunoaştem cu uşurinţă acest lucru.

De aceea, după ce vom considera mai întâi ora hotărâtoare a orbului din naştere, căruia îi este dedicată această a şasea duminică de după Paşti, vom stărui asupra orei noastre decisive, a fiecăruia în parte.

1. Atotputernica bunătate a lui Isus i-a dăruit orbului din naştere marele dar al vederii trupeşti. Desigur, în clipa în care ochii săi au putut privi şi contempla pentru prima oară măreţia Templului, el avu impresia că vede raiul deschis. Dar Domnul îi pregătea un dar şi mai mare, harul credinţei. La câteva zile Isus îl întâlneşte din nou. Între timp, se întâmplaseră multe lucruri: fariseii, îngâmfaţi şi invidioşi, îl supuseră pe cel vindecat unei anchete viclene, încercând să-l convingă că Isus este un păcătos; dar cel miluit, în simplitatea sa, i-a luat apărarea acestui om care îi făcuse cel mai mare bine. Această atitudine curajoasă i-a adus însă excomunicarea din sinagogă. Îşi câştigase lumina ochilor, dar acum era un excomunicat; pierduse comuniunea cu semenii săi din neamul ales, numai din pricina curajului de a fi mărturisit minunea divină a binefăcătorului său în faţa duşmanilor de moarte ai acestuia. De aceea, dacă prima întâlnire cu Isus a fost o oră hotărâtoare pentru orb, acum cea de a doua întâlnire cu Isus avea să fie oră hotărâtoare pentru cel vindecat. Isus îl întreabă: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Întrebare decisivă. Ce trebuia să răspundă? Din faptul că Isus săvârşise ceea ce nici un muritor nu putea face – vindecarea unui orb din naştere -, cel vindecat înţelesese că acest făcător de minuni trebuie neapărat să fie un trimis al Cerului, un prieten al lui Dumnezeu, un mare profet, deci o mare autoritate, vrednică de toată crezarea. De aceea, inima sa dreaptă, călăuzită de bunul simţ al omului iubitor de adevăr, se adresează cu toată încrederea autorităţii acestui binefăcător al său, convins fiind că el îi va putea spune cu toată certitudinea cine este Fiul lui Dumnezeu, ca apoi să creadă în El: “Cine este, Doamne, ca să cred în El”. Spune-mi-o tu care te-ai arătat ca o autoritate demnă de credinţă, şi voi crede numaidecât. “L-ai şi văzut şi Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”, îi răspunde Isus. Autoritatea vorbise. Nu mai era timp de a mai sta la îndoială. Poate cel vindecat îşi închipuia un Mesia maiestuos, nu ca persoana modestă ce îi stă în faţă. Dar bunul său simţ, inima sa dreaptă şi sinceră îi dicta că nu putea avea nici o îndoială. De aceea răspunse hotărât: “Cred, Doamne”. Cuvântul Tău este pentru mine adevăr evident; cred că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul promis; mă predau Ţie, sunt supusul Tău. Şi această credinţă, exprimată prin cuvânt, el şi-o confirmă prin gest: prosternându-se, “I s-a închinat”.

Astfel, cel ce fusese cândva orb, acum îşi susţine cu succes examenul orei hotărâtoare. După ce, din bezna orbiei trupeşti, ajunse să vadă lumina soarelui, acum, prin acest “Cred Doamne”, ajunge din noaptea necredinţei la lumina credinţei în Isus Fiul lui Dumnezeu. Şi ce fericire se revărsa acum pe faţa lui privind şi contemplând în omul ce îi sta în faţă pe Acela pe care Patriarhii şi Profeţii, cu sute de ani în urmă, L-au prevestit şi întrezărit cu ochiul credinţei! Cum i s-a schimbat într-o clipă tot sensul vieţii ce o mai avea de trăit! Căci Îl avea acum în faţă pe Dumnezeu, ce-i drept, ascuns sub chipul unui om, dar aceasta îi era de ajuns ca să-l facă fericit.

2. Asemenea orbului din naştere, avem şi noi, fiecare în parte, ora hotărâtoare. Şi încă nu numai una, ci mai multe. După Botez, la câţiva ani după ce, prin gura naşilor, ne-am mărturisit credinţa în Cristos, declarând: “Mă unesc cu Cristos şi cred Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu”, ajunşi la pricepere, nu o dată, poate, am fost frământaţi de întrebări şi îndoieli asupra credinţei. Erau tot atâtea ore hotărâtoare, când pe de o parte duhul întunericului, tatăl minciunii, Satana, ne insufla tăgada, iar pe de altă parte Cristos ne lumina cu harul Său, întrebându-ne: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Crezi tu în cuvântul Meu care îţi vorbeşte prin Biserica Mea, căreia i l-am încredinţat spre păstrare şi propovăduire şi pe care am înzestrat-o cu puterile pe care Tatăl Mi le-a dat, puterea de a fi lumină, lumină şi călăuză, puterea de a te nutri spiritual cu Sfintele Taine şi puterea de a-ţi mijloci împăcarea cu Tatăl Meu? Crezi tu că nimeni nu poate veni la Mine decât prin fidelitatea faţă de această Biserică, mama sufletească pe care v-am dăruit-o, vouă, tuturor celor născuţi pe Cruce din coasta Mea? Crezi tu că cine se leapădă de această mamă se leapădă de Mine şi de Cel ce M-a trimis pe Mine? Căci, după cum mărturiseşte un sfânt Părinte al Bisericii, “nu poate avea pe Dumnezeu de tată, cine nu are Biserica de mamă”.

Fericiţi suntem dacă am răspuns afirmativ tuturor acestor întrebări, rămânând neclintiţi în credinţă.

Dar credinţa vie nu constă doar în a primi cu fermitate adevărurile descoperite de Mântuitorul şi predate nouă de Biserica Sa, ci şi în a trăi conform acestora, deoarece precum corpul fără suflet este mort, tot astfel credinţa fără fapte este moartă, deci nu ne poate mântui. De aceea se adevereşte, zilnic, profeţia dreptului Simion că Isus “este pus spre căderea şi scularea multora” (Luca II, 34). Pentru că puşi în faţa unor obligaţii concrete, practice, unii şi le îndeplinesc, alţii nu; deci unii se osândesc, căci deşi cred în El, nu îi îndeplinesc voinţa, nu trăiesc conform poruncilor Lui, deci nu au o credinţă vie, o credinţă însufleţită de iubire; iar alţii se mântuiesc pentru că nu se mulţumesc să creadă doar cu mintea şi buzele, ci îşi mărturisesc crezul prin fapte, zi de zi, împlinind voia lui Dumnezeu exprimată în îndatoririle impuse de locul pe care îl ocupă în familie şi în viaţa socială. Şi fiindcă tocmai aici, în trăirea efectivă, concretă, de fiecare clipă a credinţei noastre se dă bătălia pentru desăvârşirea noastră, aici suntem pândiţi de cele mai multe primejdii şi ispite: laşitate, lene, neglijenţă, nerăbdare, mânie, răzbunare, trufie, clevetire, care sunt tot atâtea ore hotărâtoare pentru progresul ori prăbuşirea noastră spirituală, orele cele mai multe şi cele mai greu de înfruntat, prin frecvenţa lor. Diavolul profită de toate aceste ocazii ca să ne abată de pe calea cea îngustă a urmării lui Cristos, pentru a ne atrage pe calea cea largă şi comodă a concesiilor, a patimilor. Fiecare dintre aceste situaţii este pentru noi ora decisivă, când suntem puşi să ne pronunţăm dacă rămânem alături de Cristos sau trecem în tabăra Satanei.

Fericiţi vom fi dacă, de fiecare dată când vom asculta de Spiritul Sfânt, care ne şopteşte în conştiinţă, vom avea tăria să-i răspundem Satanei: “(…) scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur îi vei sluji” (Luca IV,8). Astfel, de fiecare dată vom ieşi din luptă întăriţi în credinţa şi în iubirea faţă de Isus.

Iar de cumva am avea nefericirea să cădem în vreun păcat grav, de moarte, în momentul când Isus bate la uşa sufletului nostru şi ne priveşte cum l-a privit pe Petru în ceasul lepădării din Joia Patimilor, ne aflăm din nou în faţa unei ore hotărâtoare. Şi, de ne vom căi ca Petru, Isus ne va reprimi în iubirea Sa şi ne va aşeza din nou pe calea mântuirii.

Oră hotărâtoare pentru sfinţirea sau prăbuşirea noastră este şi clipa în care, coborând în noi înşine şi simţind dorinţa de a fi mai desăvârşiţi, mai desprinşi de lume, Îl întrebăm pe Isus, asemenea tânărului bogat din Evanghelie: “(…) ce-mi mai lipseşte?”. Dacă Isus îmi va arăta cutare defect, pornire dominantă ce-mi frânează zborul spre Dumnezeu; dacă îmi va spune de ce trebuie să mă debarasez sau ce trebuie să suport ca să fiu asemănător Lui, şi voi proceda conform îndemnului Său, eu voi atinge o nouă treaptă de desăvârşire. Dacă însă voi fi laş şi zgârcit cu Dumnezeu şi nu voi avea generozitatea de a da lui Dumnezeu ce îmi cere spre a deveni mai bun, s-ar putea ca pe viitor El să nu-mi mai dea lumina Sa şi, rămas fără asistenţa Sa, să alunec mai jos, sau chiar să mă pierd, asemenea tânărului bogat, care nu a avut tăria şi curajul de a urma îndemnul lui Isus de a părăsi totul pentru a câştiga TOTUL, adică pe El, şi cu El veşnicia.

Iar dacă la un moment dat m-aş pomeni – aşa cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă – faţă în faţă cu Isus, împovărat de Cruce şi încununat cu spini, zicându-mi: “Ia-ţi crucea şi vino după Mine!”, şi aceasta este tot o oră hotărâtoare. Atunci, să-mi iau crucea oricât de grea mi s-ar părea şi să pornesc pe urmele Lui spre Golgotha, acceptând, dacă El mi-o cere, să fiu răstignit cu El, care îmi spune: “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei X, 38).

Cu un cuvânt, iubiţi fraţi, tot ce se întâmplă cu noi, bine sau rău, e menit să fie o oră hotărâtoare care ne împărtăşeşte un har, ne cheamă la o mai mare râvnă pentru despătimire şi sfinţire, la o trăire mai intimă cu Isus, la o asemănare până la identificarea cu El, ori la o trezire din lâncezeală, la o înviere din moartea păcatului. Şi, pentru a trece cu succes aceste examene ale orei hotărâtoare, să cerem de la Dumnezeu Tatăl, prin Isus, sinceritatea cu El şi cu noi înşine, iubirea de adevăr şi credinţa orbului din naştere. Să le cerem, prin inima lui Isus cea străpunsă din iubire pentru noi, şi prin inima de mamă neprihănită a Preasfintei Fecioare, modelul desăvârşit de fidelitate faţă de harul divin şi de conformare deplină cu voinţa plină de iubire a lui Dumnezeu. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin