Predici

Dumnezeu singur este vrednic de toată închinarea îngerească şi omenească.

Greşeala omenirii dintotdeauna a fost tocmai aceasta: n-a ştiut cum să i se închine lui Dumnezeu în aşa fel ca să-l mulţumească. Isus s-a născut ca să-i aducă Tatălui un cult desăvârşit şi să înveţe toată făptura raţională să se încadreze în actul suprem de închinare şi prin el întreg universul. Iosif şi Maria contemplă Pruncul din iesle. Îngerii prezenţi la Betleem îi cântă Mărire în cer. Păstoraşii îl binecuvântează. Dar restul lumii?

Dar universul?…

Într-o zi au venit la apostolul Filip câţiva greci şi i-au spus: Domnule, voim să-l vedem pe Isus. Când i s-a adus la cunoştinţă dorinţa lor, Isus s-a bucurat şi a exclamat: “A sosit ceasul ca să se preamărească Fiul omului [...] Părinte, preamăreşte numele tău!” În acel moment s-a auzit glasul Tatălui ceresc: “L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări” (In 12,20-28). Astăzi trebuie să ne imaginăm cât a tresărit inima pruncului Isus când i-a văzut pe magii care au venit, nu numai să-l vadă, ci să i se închine, să preamărească numele Tatălui ceresc, adică pe Isus, care înseamnă Dumnezeu mântuieşte, când îi mulţumesc pentru steaua care i-a călăuzit.

Profetul Isaia tresaltă de bucurie numai la gândul că Domnul va veni şi va vizita pe poporul său (Lec. I: Is 60,1-6). El strigă Ierusalimului: Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului a răsărit asupra ta. Pe câtă vreme întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele, ţie îţi răsare Domnul şi slava sa străluceşte peste tine. Dumnezeu însuşi va fi punctul de atracţie pentru toate popoarele, aurora care împrăştie întunericul, farul care călăuzeşte toate navele spre limanul vieţii. Spre lumină şi viaţă se îndreaptă fiii şi fiicele Sionului şi toate neamurile. Un cult unic pornit din Ierusalim va constitui nucleul închinării universale (cf. CBL pag. 625). “Mulţi – va accentua Isus mai târziu – vor veni de la răsărit şi de la asfinţit şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Avram, Isac şi Iacob” (Mt 8,11).

Masa, despre care vorbeşte Isus, nu poate fi alta decât masa euharistică. În jurul ei se vor aduna toţi acei care au credinţa cea adevărată, credinţa părintelui Avram. El este primul om care a crezut într-o mântuire universală. Dumnezeu i-a promis că într-o zi toate popoarele se vor uni cu urmaşii săi; şi patriarhul a crezut. A fost primul act de credinţă făcut de om.

Ceea ce a crezut Avram că se va împlini în urmaşii săi, Israelul avea misiunea să ducă la bun sfârşit. Numai că mijloacele folosite – legea, sabatul şi circumciziunea – au fost ineficiente. Numai credinţa lui Avram – a cărui început şi desăvârşire este Cristos însuşi (cf. Evr 12,2) – va fi capabilă să unească toate naţiunile.

Evanghelistul Matei continuă descrierea evenimentelor copilăriei lui Isus în lumina profeţiilor (Mt 2,1-12). Spre deosebire de Evanghelia după sfântul Luca din noaptea şi aurora zilei de Crăciun care se refereau doar la poporul israelit, aici orizontul se lărgeşte: păgânii sunt atraşi de lumina lui Isus rege. Noul Sion nu mai este Ierusalimul, ci Betleemul. Faptul constituie o întoarcere la origini. Între Ierusalim şi Betleem poate fi o legătură adevărată dacă se bazează pe aceeaşi credinţă. Din păcate, Ierusalimul dă dovadă de rea-credinţă şi astfel Betleemul rămâne ca începutul unui nou popor bazat pe credinţa profeţilor împlinită, desăvârşită în Cristos regele întregului pământ.

Magii veniţi cred în dumnezeirea pruncului, se bucură în credinţă şi îi oferă daruri. Prin ei Isus începe să reunească popoarele, să dea unitate marii familii umane, atrăgând pe toţi spre Tatăl prin jertfa crucii, formând Biserica pe care o va călăuzi el însuşi ca un “soare răsărit din înălţimi” (cf. Lc 1,78), adică prin iubirea sa dumnezeiască mai strălucitoare decât orice stea.

Despre magii veniţi să i se închine am vorbit în predica de Epifanie din anul trecut. Acum doresc să ating, deşi pe scurt, o altă problemă pe care o cred esenţială şi anume: magii, intrând în casă, au găsit Pruncul cu Maria, Mama lui. Acest lucru ne sugerează gândul că magii n-ar fi găsit Pruncul, dacă n-ar fi fost şi Maria, Mama lui; dacă n-ar fi găsit-o pe Maria, n-ar fi găsit nici Pruncul.

Se înşală acei sectari care cred că îl pot găsi pe Isus independent de Mama sa, că i se pot închina cum se cuvine neglijându-i mama sau chiar dispreţuind-o. Magii au învăţat cum să i se închine pruncului Isus de la aceea care i s-a închinat mai întâi în calitatea ei permanentă – plină de har – care, dacă înainte de zămislire a făcut ca Domnul să fie cu dânsa, cu atât mai mult Domnul va fi mereu cu dânsa după naştere, pentru a-l arăta tuturor oamenilor, tuturor popoarelor. Nu se poate numi creştin adevărat acela care nu găseşte Pruncul împreună cu Maria, Mama lui, căruia ea nu-i oferă Fiul spre adoraţie. Pe drept este Maria recunoscută de adevăraţii creştini ca Mamă a Bisericii.

În calitatea sa de Mamă a lui Isus total – Fiu al lui Dumnezeu şi cap al Trupului Mistic, al Bisericii – preacurata Fecioară Maria are misiunea de a-l oferi pe Mântuitorul tuturor oamenilor, tuturor popoarelor.

Sfântul apostol Paul nu se laudă când afirmă că lui i s-a încredinţat misiunea de a vesti păgânilor misterul ascuns de veacuri (Lec. a II-a: Ef 3,2-3a. 5-6). Misterul i s-a descoperit Mariei, doar predicarea lui i s-a încredinţat lui Paul. Harul de a predica comportă o acţiune bărbătească de a face tabu la rasa din naţionalismul iudaic şi de a se îndrepta deschis spre popoarele păgâne. Acest lucru, sfântul Paul nu-l face din proprie iniţiativă tocmai el, evreu şi fiu de evreu, fariseu de dreapta, circumcis în a opta zi, din neamul lui Israel (cf. Fil 3,5), ci pentru că Dumnezeu l-a chemat. Misiunea sa este aceea de a vesti lumii întregi că nu mai sunt nici persoane, nici familii, nici partide şi nici popoare care să pretindă că Isus le aparţine numai lor, că l-au monopolizat pe Dumnezeu. A fost până acum un mister că numai evreii l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat, dar acum s-a terminat. De fapt profeţii au scrutat misterul, dar naţionalismul exagerat l-a ascuns şi mai mult, ba chiar atât de mult încât numai Dumnezeu putea rupe vălul despre sine însuşi descoperind inscrutabila bogăţie a lui Cristos (cf. CBL pag. 1673), de a face ca toate popoarele să-l caute şi să i se închine.

Dacă profeţii au întrevăzut universalitatea mântuirii în atotputernicia lui Dumnezeu, nimeni n-a putut bănui infinita iubire pe care el ne-a arătat-o în Cristos, aproape de necrezut că “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât ne-a dat pe Fiul său unic” (In 3,16), iar acesta s-a smerit luând chipul sclavului (cf. Fil 2,7), suferind pentru întreaga lume înălţarea pe lemnul crucii ca să-i atragă pe toţi la sine (cf. In 12,32), ca apoi să-şi continue opera prin Trupul său Mistic, prin Biserică.

Aici, în faţa magilor, a început prin Mama Pruncului divin catolicitatea Bisericii lui Cristos care recunoaşte în celelalte religii căutarea, încă în umbră şi închipuire, a Dumnezeului necunoscut dar apropiat deoarece el dăruieşte tuturor viaţă, suflare şi orice lucru şi [...] vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Astfel, Biserica apreciază tot ceea ce este bun şi adevărat în diferite religii drept o pregătire la evanghelie şi un dar al aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă la viaţă (CBC nr. 843; LG 16). Biserica lui Isus nu-i catolică numai pentru că are o conducere unică prin papa drept vicar al său, sau pentru că membrii săi se află în mijlocul oricărui popor şi naţiune de pe toată faţa pământului, ci pentru că ea îmbrăţişează cu iubirea lui Cristos şi a Macii sale preacurate pe toţi oamenii, din toate naţiunile, de toate religiile, ba chiar pe păgâni şi pe atei.

Noi creştinii, în aşa fel trebuie să ne trăim credinţa încât prin noi, toţi cei nebotezaţi să ajungă în împărăţia Tatălui ceresc. De aceea să ne rugăm cu întreaga Biserică: Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău Unul-Născut, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale (LR), devenind în acelaşi timp pentru întreaga lume stea călăuzitoare spre închinarea eternă cuvenită numai ţie. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin