Predici

Sfânta Liturghie de azi începe printr-o antifonă de mare valoare care anunţă conţinutul teologic al lecturilor: Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc (LR Înţ 18,14-15). Când toată teologia sapienţială a lumii şi-a epuizat forţele, se odihnea neputincioasă, Cuvântul a venit din cer, de pe tronul regesc, ca să continue teologia prin Legea lui Moise, apoi prin Mesia.

Lectura I a acestei duminici (Sir 24,1-4.12-16) constituie unul dintre cele mai mari elogii aduse înţelepciunii divine puse în Lege: Am ieşit din gura Celui Preaînalt şi am umplut ca un nor tot pământul… Înaintea veacurilor, chiar de la început, el m-a creat… A pus rădăcinile în mijlocul unui popor glorios… În Sion, înţelepciunea divină a inspirat poporului ales o liturgie vrednică de sfinţenia lui Dumnezeu. Această alegere divină, de a locui în Sion, precum şi răspunsul poporului prin cultul sfânt, au transformat Israelul într-un popor glorios, drept parte şi moştenire a Domnului (cf. CBL pag. 535).

Cu atât mai mare trebuie să fie elogiul creştin adus lui Dumnezeu, cu cât înţelepciunea lui faţă de noi este mai presus de cea a Vechiului Testament cuprinsă în prima lectură. Motivul ni-l dă sfântul Paul într-un crâmpei din Scrisoarea către efeseni (1,3-6.15-18), arătând că Dumnezeu ne-a binecuvântat, ne-a chemat şi ne-a predestinat să fim fiii săi prin opera lui Isus Cristos, fiindcă în el este toată binecuvântarea.

Această binecuvântare divină este expusă de sfântul Ioan în prologul evangheliei pe care a scris-o (cf. 1,1-18). Acesta constituie un răspuns la întrebarea: Cine este Isus Cristos? Este el mai presus de legea lui Moise? Da, Isus este predestinaţia noastră pentru cer, fiindcă aici s-a născut din veci din Tatăl în calitate de Cuvânt primordial, cel mai drag, în care veşnic şi-a găsit toată bucuria (cf. Mt 17,5). Isus este înaintea Legii, fiindcă el stă la originea a tot ce există. Dar dintre toate cele ce există prin el, Biserica a fost prima în planul divin de răscumpărare a oamenilor, fiindcă Isus Cristos a fost rânduit de Tatăl drept cap al Bisericii, al Trupului său Mistic. Cuvântul primordial al Tatălui s-a întrupat şi, devenind om asemenea tuturor oamenilor, s-a adresat destinatarilor Bisericii şi chiar tuturor oamenilor prin înţelepciunea sa nemărginită. Ca binecuvântarea divină, adică vestea predestinării tuturor pentru împărăţia Tatălui, să ajungă la toţi oamenii, el s-a folosit de oameni. Acei oameni prin care cuvântul ajunge la destinatari sunt purtători de lumină. Ioan Botezătorul a fost unul dintre ei şi ultimul înainte de a se arăta slava Unului-Născut din Tatăl plin de viaţă şi de adevăr. Viaţa este lumina contra întunericului adus de păcat, care este moartea. Adevărul este lumina contra întunericului ignoranţei noastre datorat firii. Calea este predestinaţia acelora care îmbrăţişează adevărul şi viaţa. Tot prologul Evangheliei după sfântul Ioan se poate rezuma în afirmaţia lui Isus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).

Legea lui Moise a fost doar o dispoziţie pregătitoare pentru apariţia luminii, dar o dată ce lumina a apărut, faza pregătitoare nu-şi mai are rostul, fiindcă lumina însăşi ne călăuzeşte spre împărăţia luminii veşnice. Aceasta înseamnă că am fost binecuvântaţi cu har peste har (cf. CBL pag. 1304-1306).

Are dreptate sfântul Paul că recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu trebuie să fie infinit superioară celei proclamate de Ben Sirah în prima lectură. De aceea cred că trebuie să ne oprim ceva mai mult asupra problemei predestinării, constituind în acelaşi timp motivul binecuvântării şi recunoştinţei noastre.

Predestinaţia pentru desăvârşire, pentru împărăţia cerului prin Cristos, porneşte din iubirea divină care are toată libertatea alegerii. Recunoştinţa se concretizează în laudele aduse harului necreat, Duhului Sfânt, cu care ne-a înzestrat ca să-l putem numi pe Dumnezeu Tată (cf. Rom 8,15), asemenea lui Isus, Fiul său preaiubit, de care ne-a poruncit să ascultăm (cf. Mt 17,5).

Sfântul Paul arată că mulţumirea adusă lui Dumnezeu duce la o mai profundă cunoaştere a lui Cristos, la o mai mare identificare cu el care este viaţă în Duhul Sfânt, fiindcă l-a înviat din morţi (Rom 8,11).

Manifestările vieţii de pe pământ sunt de domeniul ştiinţei; dar viaţa în sine, în izvorul ei, aparţine de domeniul Duhului Sfânt şi face parte din adevărurile de credinţă: Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu ca izvor al vieţii numai prin înţelepciunea care ne vine din credinţă, ca dar al Duhului Sfânt. Înţelepciunea raţiunii noastre nu-i capabilă să descifreze nici măcar cele ale lumii, deşi face eforturi uriaşe, nicidecum cele ale spiritului. Numai harul, ajutorul Duhului Sfânt, ne poate face mulţumiţi şi aducători de mulţumire, binecuvântare, pentru cele spirituale din cer: pentru viaţa veşnică la care am fost predestinaţi prin Cristos, capul Bisericii.

Aceasta nu înseamnă că toţi membrii Bisericii sunt infailibil predestinaţi, adică automat duşi la fericirea veşnică, ci sunt chemaţi la sfinţenie şi prin sfinţenie devin membre ale Bisericii care singură este predestinată datorită capului ei, Isus Cristos, predestinat infailibil de Tatăl pentru slava sa cea veşnică. Individual, pe fiecare în parte, Dumnezeu ne-a ales ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui, dar numai Biserica este predestinată pentru cer. Cine face parte din Biserică, având viaţa lui Cristos în sine, devine predestinat. A face parte din Biserică nu înseamnă a nu mai avea nici un fel de libertate individuală. Dumnezeu însuşi este libertatea Bisericii în ansamblul ei, adică ea este automat predestinată împărăţiei cerurilor prin Cristos, capul ei, predestinat de Tatăl pentru ea din veşnicie, prin care “suntem chemaţi la libertate” (Gal 5,13). Omul poate face parte şi poate să nu facă parte din Biserica lui Cristos, dar Biserica nu poate să nu fie automat îndreptată spre Ierusalimul ceresc (cf. Ap 21,10).

Ca să înţelegem mai bine, mă folosesc de un exemplu: trenul nr. 1 este predestinat să facă ruta Iaşi-Bucureşti fără oprire. Oricine urcă în el devine automat predestinat acestei rute, dar este liber să sară din el, asumându-şi consecinţele deloc îmbucurătoare, în timp ce trenul este liber să-şi vadă de drum. Prin Cristos, capul Bisericii, toţi suntem predestinaţi acestei rute: Pământ-Paradis. Acela care îl cunoaşte pe Cristos (trăieşte viaţa harului în Duhul Sfânt) devine automat predestinat paradisului, însă atâta timp cât omul este pe Pământ, în sânul Bisericii (ca în tren), poate renunţa la Cristos, poate părăsi ruta prin pierderea vieţii spirituale şi astfel va suporta consecinţele triste. Biserica, Trupul Mistic al lui Cristos, a fost predestinată din veşnicie ca vehicul spre fericirea veşnică a tuturor acelora care vor crede în Cristos (cf. Fap 13,39). Credinţa este legitimaţia de călătorie, biletul pentru ruta Pământ-Paradis. A renunţa la credinţă înseamnă a renunţa la destinaţie. Înţelepciunea, dar al Duhului Sfânt, mai presus de orice altă înţelepciune stă în acceptarea credinţei care dă dreptul la predestinaţie. Acest tren predestinat pentru Pământ-Paradis nu poate deraia fiindcă mecanicul de locomotivă este Cristos înviat care a străbătut traseul dus-întors: Paradis-Pământ şi Pământ-Paradis. Cristos înviat a pus pe traseu şinele infailibilităţii, adică Magisteriul Bisericii în frunte cu papa. Învierea de care se bucură capul Biserici, Cristos, comportă garanţia contra unei structuri antiecleziale, poliţa de asigurare cerească împotriva porţilor iadului ca să nu o poată birui (cf. Mt 18,18).

Prin Cuvântul său făcut trup, abia născut, Tatăl cheamă pe toţi oamenii din cele patru colţuri ale pământului. Credinţa este oferită tuturor. Dintr-un colţ i-au răspuns păstoraşii, din alte trei colţuri vom auzi la 6 ianuarie cum îi vor răspunde magii. Acum este timpul să-i răspundem noi.

Din păcate, pentru mulţi oameni de azi, cuvântul lui Dumnezeu cade în gol, pe piatră sau între spini, adeverindu-se ceea ce spune evanghelistul Ioan că “Între ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit”.

Credinţa, speranţa şi dragostea trăite din plin, să suplinească ceea ce lipseşte multora spre a ajunge la mântuire. De aceea să ne rugăm cu întreaga Biserică a lui Cristos: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, lumina sufletelor credincioase, binevoieşte a umple lumea întreagă de slava ta şi arată-te, prin strălucirea luminii tale, tuturor popoarelor” (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin