Predici

Isus s-a născut om între oameni pentru a duce la desăvârşire familia omenească, spre a-i uni toată spiritualitatea în vederea împărăţiei. S-a înscris într-o familie pe care şi-a pregătit-o ca un reflex, nu numai a familiei divine dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi ca o perspectivă a marii familii din cer care va cuprinde odată pe toţi cei aleşi.

Lecturile de azi ne oferă imaginile a trei familii: una este cea a Vechiului Testament, una a Noului Testament şi alta cea care va fi la sfârşitul lumii.

Caracteristicile familiei descrise în Vechiul Testament, conform căreia se modelează chiar şi familiile noastre patriarhale, erau: pacea, belşugul bunurilor materiale, armonia şi urmaşi cât mai numeroşi: semn al binecuvântării Domnului. Legea fundamentală era ascultarea temperată de iubire. Această ascultare nu era numai semnul şi garanţia binecuvântării şi prosperităţii prin fii, ci şi un fel de a-l onora pe Dumnezeu în părinţi (Lec. I: Sir 3,2-7.14-17a). Cinstirea, susţinerea şi suportarea părinţilor la bătrâneţe constituie împlinirea voinţei lui Dumnezeu, este o ascultare faţă de Domnul. Această ascultare, nu numai că dă viaţă lungă, ci mai constituie şi o ispăşire a păcatelor, o garanţie că rugăciunile vor fi ascultate, de a avea bucurie în copii şi de a nu fi uitat de Domnul (cf. MAC pag. 103-106). Inspirat de Duhul Sfânt spune Ben Sirah că Acela care îşi onorează mama, este ca acela care adună comori. Acela care îşi onorează tatăl va simţi cum îi sunt ascultate rugile când se va adresa lui Dumnezeu în momente grele (cf. CBL pag. 527).

Familia Noului Testament a preluat spiritualitatea familiei din Vechiul Testament şi s-a desăvârşit prin faptul că Isus s-a încadrat în sânul unei familii umane. Desăvârşirea a realizat-o prin porunca cea nouă a iubirii: iubirea părinţilor este inclusă în iubirea lui Dumnezeu, pe care el o trăieşte cel dintâi.

În cadrul familiei, Isus se ocupă de cele ale Tatălui său: atragerea propriei familii în casa Tatălui său. Sfântul Luca ni-l prezintă pe Isus în evanghelia de azi (Lc 2,41-52) că a venit de la Dumnezeu şi de aceea trebuie să se îngrijească de cele ale Tatălui. Voinţa lui Dumnezeu este spaţiul vital al lui Isus: “M-am coborât din cer, nu ca să fac voinţa mea, ci a aceluia care m-a trimis” (In 6,38), în care trăieşte ca om între acei care au aceeaşi condiţie umană: “Oricine face voinţa Tatălui meu, îmi este frate, soră şi mamă” (Mt 12,50). Aşa va începe marea operă a mântuirii din grădina Măslinilor: “Nu voia mea, ci voia ta să se facă!” (Mt 26,39). Când evanghelia spune că “El creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”, arată pregătirea făcută ca să împlinească marea operă a mântuirii: concretizarea iubirii Tatălui în marea împărăţie a cerurilor: “Ca toţi să fie una” (In 17,21). Pentru aceasta descrierea poartă amprenta trăsăturilor pascale: Isus trebuie să împlinească voinţa Tatălui şi acest trebuie îi va călăuzi întreaga viaţă; trebuie să pătimească şi după trei zile să învie şi apoi să intre în glorie, adică în casa Tatălui.

Acum Isus în vârstă de doisprezece ani merge la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui în spirit de jertfă prefigurând pătimirea. Jertfa n-a fost în principal din partea Mamei şi a lui Iosif de a-l căuta trei zile, ci din partea lui Isus, de a rămâne departe de acei pe care îi iubea nu cu mult mai prejos decât pe Tatăl ceresc. Suferă mai mult acela care iubeşte mai mult. Or, Isus este primul în iubire, primul în suferinţă. Aşa îşi atrage părinţii în casa Tatălui. Cele trei zile reprezintă imaginea celor trei zile cât va sta în mormânt şi întreaga omenire îl va căuta, îi va simţi lipsa şi va fi cuprinsă de îngrijorare.

A-l căuta cu credinţă pe Isus înseamnă a suferi. Nu-i uşor de găsit, fiindcă Isus transcende chiar pe Maria, Mama sa, şi pe Iosif, tatăl său purtător de grijă, de aceea ei nu-l înţeleg. Cuvintele Fecioarei Mame sunt expresia spontană a durerii şi a fricii unei adevărate mame faţă de fiul ei. Durerea sfântului Iosif este mare: suferă nu numai pentru că l-a pierdut pe acela pe care însuşi Dumnezeu i l-a încredinţat, dar mai suferă pentru că Fecioara Mamă, scumpa sa soţie, mai curată decât îngerii, mai nevinovată decât arhanghelii, este tristă din cauza lui, crezând că nu i-a purtat de grijă aşa cum s-ar fi cuvenit, deşi se simte nevinovat de pierderea lui Isus.

Găsindu-l, Isus îi face să înţeleagă că n-au nici o vină în toată povestea, ci ei trebuie să înveţe a se simţi depăşiţi. Fiul îi transcende. El are un Tată care îl cheamă şi ei nu sunt stăpânii destinului său. El l-a găsit pe Tatăl său în tradiţia şi învăţătura poporului său, de aceea dialoghează cu învăţătorii; l-a găsit în ambientul sacru al vechiului templu şi de aceea rămâne aici ca în casa Tatălui. Şi ei trebuie să fie aici. Isus mereu atrage prin cruce.

Trebuie adăugat că o ruptură similară se produce aproape în toate familiile pământului: vine ziua în care copiii încetează de a mai fi ai părinţilor şi îşi caută propria cale în viaţă. Părinţii trebuie să înţeleagă această ruptură şi să accepte despărţirea în sens pascal, de jertfă. Vechiul mister al Bibliei care ne spune că un om matur îşi lasă tatăl şi mama şi se uneşte cu soţia sa pe care şi-a ales-o (cf. Gen 2,24) se realizează în Cristos printr-un mister minunat care mai există doar între Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,32). Tânărul sau tânăra lasă siguranţa căminului părintesc spre a împlini voinţa Tatălui, adică cele ce sunt puse de Dumnezeu în firea omului sau adresate inefabil printr-o chemare deosebită la viaţa consacrată. Cristos sfinţeşte orice jertfă, orice lacrimă şi toate le pune în perspectiva vieţii, durabilităţii neamului omenesc şi a învierii viitoare.

Momentul în care drumul copiilor se desparte de cel al părinţilor este unul dintre cele mai importante şi decisive din istoria familiei. Atitudinea trebuie să fie mereu cea adoptată de Maria şi Iosif după găsirea lui Isus în templu: ei tac, nu ridică obiecţii asupra alegerii făcute de Isus; instinctiv înţeleg că este vorba despre o alegere care îi exclude (sau se pare că îi exclude) din viaţa unicului fiu, o alegere presărată de lacrimi şi sânge, dar o acceptă fiindcă înţeleg că aceasta este voinţa lui Dumnezeu (cf. MAC pag. 103).

Sfânta Familie din Nazaret – prin Isus, Maria şi Iosif – nu numai că depăşeşte tipul familiei din Vechiul Testament, ci dă o orientare nouă spre marea familie a împărăţiei lui Dumnezeu. “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”, spune Mântuitorul (In 14,6).

Sfântul Paul (Lec. a II-a: Col 3,12-21) cere soţilor şi fiilor creştini să-şi trăiască viaţa lor de familie ca şi cum ar trăi deja în familia Tatălui ceresc, în marea familie escatologică în drumul spre parusie. Nucleul acestei mari familii escatologice este sfânta Familie din Nazaret. Dat fiind faptul că în marea familie din parusie, aşa cum ne spune Mântuitorul că “oamenii nu se vor mai însura şi mărita, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu” (cf. Mt 22,30), modelul acestei familii cereşti în care se poate trăi îngereşte este Familia preasfântă din Nazaret. Isus, indubitabil, ca Fiu al lui Dumnezeu, era mai presus de îngeri; despre preacurata Fecioară Maria avem garanţia îngerului Gabriel că Domnul era cu dânsa şi ea cu Domnul prin plinătatea harului şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, deci mai presus de îngeri; despre sfântul Iosif ne asigură cuvântul infailibil al Scripturii că era bărbat drept, cu cel mai profund respect faţă de tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu şi aproapelui, era mai sfânt decât Ioan Botezătorul care a fost sfinţit în sânul mamei sale Elisabeta doar la apropierea lui Isus din sânul Mariei, fiindcă Iosif, nu numai că a fost luminat şi călăuzit de îngeri, dar l-a strâns de nenumărate ori la pieptul său pe Isus, l-a hrănit prin sudoarea frunţii sale şi a fost alesul predilect al cerului ca soţ al Fecioarei. O astfel de familie este nucleul împărăţiei lui Dumnezeu, este familia regală care polarizează în jurul ei toate familiile şi toate persoanele consacrate.

Din moment ce creştinii au înviat cu Cristos, sunt iubiţi de Dumnezeu, sfinţi şi predilecţi, ei trebuie să-l urmeze pe Cristos şi să-i împlinească cuvântul în orice împrejurare a vieţii. Datorită faptului Învierii, Biserica, în calitatea sa de Trup Mistic al lui Cristos, are menirea să-i unească pe toţi, să-i sfinţească pe toţi, să-i orienteze pe toţi creştinii, ba chiar pe toţi oamenii, spre Tatăl. Cine nu are Biserica drept mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată.

Ca toţi creştinii din Colose să simtă că Biserica le este mamă, sfântul Paul îi îndeamnă să fie recunoscători, adică îi invită la celebrarea euharistică, la unirea prin trupul şi sângele lui Cristos, precedată întotdeauna de Liturgia cuvântului şi de cântări de laudă aduse lui Dumnezeu. Biserica este familia formată după chipul şi asemănarea familiei din Nazaret, având menirea de a cunoaşte şi de a împlini voinţa Tatălui (cf. CBL pag. 1718-1819), adică de a-şi aminti de chemarea că în viaţa veşnică trebuie să fie ca îngerii lui Dumnezeu.

Ca să ne ocupăm şi noi cât mai bine de cele ce sunt ale Tatălui nostru ceresc, să ne rugăm aşa cum se roagă întreaga Biserică în ziua de azi: Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie din Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin