Predici

Ateu sau idolatru

“Aşa zice Domnul: “Blestemat să fie omul, care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor, şi îşi abate inima de la Domnul” (Ier. 17, 5-8)

“Din vreme ce se predică şi se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum de mai spun unii că nu este învierea morţilor?” (1Cor. 15, 12, 16-20)

“… Fericiţi voi, săracilor, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu… Dar vai vouă bogaţilor, pentru că v-aţi luat plata voastră” (Lc. 6, 17; 20-26)

Pentru mulţi deosebirea dintre credincios şi necredincios trece printr-o serie de dogme, care se primesc sau se resping. Ceva cam aşa: “cred că…” sau “nu cred că…” În realitate linia de demarcaţie nu priveşte nişte adevăruri în care se crede sau nu, ci o alegere esenţială şi stabilirea punctului de vedere al propriei vieţi. Lucrul acesta îl subliniază cu o aspră incisivitate prorocul Ieremia în decisiva sa alternativă: “Blestemat să fie omul, care se încrede în om… Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul.”

Aici este vorba despre credinţă în atitudinea ei radicală a încrederii. A se alipi de cineva, a-şi afla propriul sprijin în cineva, a avea toată încrederea în cineva. De aceea, credincios este omul care îşi pune încrederea în Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul se încrede numai în el însuşi. Atât credinciosul cât şi necredinciosul au câte o credinţă: fiecare în felul lui: unul crede în Dumnezeu, celălalt crede numai în el însuşi, în bani sau în propria lui inteligenţă.

După limbajul Bibliei nimeni nu este realmente ateu. Opoziţia nu este atât între credinţă şi necredinţă, cât mai degrabă între credinţă şi idolatrie. Omul, ori crede în Dumnezeu, ori crede în idoli. Pentru a explica aceasta, Ieremia foloseşte un simbolism vegetal. În cazul încrederii în Dumnezeu, avem imaginea copacului sădit la margini de ape, spre a indica viaţa, fecunditatea şi prospeţimea. Opţiunea celui care se încrede în el însuşi, face ca omul să se asemene cu un tamarix, care creşte în pustiu, care aduce mai mult a uscăciune, a moarte, a izolare. Alternativa dintre credinţă-încredere în Dumnezeu şi egoismul idolatric îşi află paralelismul în Evanghelia de astăzi, care conţine fericirile, dar şi blestemele (“vai vouă”).

Aici intervine opoziţia dintre cei săraci şi cei bogaţi, între cei ce plâng, între cei ce sunt săraci ori părăsiţi, şi cei bogaţi, care trăiesc în desfătări. Dar ceea ce contează nu este situaţia prin ea însăşi, ci starea sufletească determinată de aceasta. Pe de o parte avem sărăcia-orientare. Iar pe de altă parte, bogăţia-îmbuibare. Sărăcia, care se traduce prin dependenţa şi ascultarea de Dumnezeu. Bogăţia, care se exprimă prin saturaţie, prin mulţumire de sine şi aroganţă. Cuvântul “săraci” a fost introdus în Biblie pe vremea robiei babiloniene.

Pe de o parte exista o stare socială mai înaltă, care îngloba nobilimea sacerdotală, îmbibată de cultura păgân-grecească. Iar de partea cealaltă se aflau “credincioşii”, “evlavioşii”, cei ce păzeau legea lui Dumnezeu, care aparţineau în exclusivitate păturii de jos, a oamenilor de rând. Deci, evlavios, drept, cu frica de Dumnezeu, însemna sărac, umilit, şi chiar om de nimic. Aici trebuie subliniată atitudinea de fond, caracteristică acelora care aşteptau toate de la Dumnezeu. Persecutaţi şi batjocoriţi, nedreptăţiţi şi persecutaţi, cât toţi cei ce nu au voie să-şi deschidă gura în ţară.

Această categorie de oameni mici şi umiliţi exista şi pe vremea lui Isus. Prin observarea legii, oamenii aceştia se aseamănă cu farizeii, dar se deosebesc de ei pentru că nu au nici o stabilitate materială şi nici acea atitudine îngâmfată şi respingătoare a farizeilor. Unii ca aceştia se află totdeauna în aşteptare. Sunt fericiţi nu pentru că au, ci pentru că nu au. Sau mai bine spus, pentru că îşi dau seama că sunt săraci şi că aşteaptă toate numai de la Dumnezeu, dar fără să-şi asume nici un drept.

Din punct de vedere filologic, cuvântul “săraci” (ptokoi) caracterizează atitudinea cerşetorului, a aceluia care-şi pleacă spatele şi se face mic. Ceea ce caracterizează sărăcia “sfinţită” a lui Cristos, nu este atât starea sa materială, ci atitudinea de încredere, de speranţă şi de acceptare întru toate a voinţei lui Dumnezeu. Cele patru fericiri din Evanghelia lui Luca, aflate în cuvântarea de pe podiş, pot fi reduse la un unic numitor comun al sărăciei. Aşa cum spune şi J. Dupoht (cel mai prestigios specialist în materie), Fericirile depind de un eveniment decisiv: prin Venirea lui Isus se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. În cazul acesta s-ar putea traduce, după cum urmează: “Ferice de voi, săracilor, pentru că Dumnezeu s-a hotărât ca să vă ajute şi să vă demonstreze că vă iubeşte.”

În această perspectivă a împărăţiei, prezentă deja, Fericirile ne oferă mai întâi de toate chipul lui Dumnezeu, care trece de partea săracilor şi a tuturor celor oropsiţi ai soartei. Cristos este Regele care-şi pune toată destoinicia în sluba celor dezmoşteniţi, care se ocupă de cei izolaţi, de toată aşa zisa “pleavă a societăţii”. Pentru săraci apare o speranţă uimitoare. Asta nu înseamnă că ei ar fi mai buni decât alţii, mai evlavioşi, mai virtuoşi. Cele spuse de Isus se bazează pe o idee precisă, cum că El este Rege. În calitate de Rege însuşi Dumnezeu are obligaţia de a lucra cu dreptatea Sa în favoarea săracilor, a celor mici, a celor anemici, a acelora care sunt exploataţi şi împovăraţi.

Fericirilor nu trebuie să le dăm o interpretare moralizatoare. Mesajul creştin nu are ca scop principal de a aminti oamenilor principiile morale, pe care ei le pot cunoaşte şi din alte izvoare. Creştinismul nu este numai un sprijinitor ulterior în favoarea ordinei morale, pe care se bazează societatea. Esenţialmente, creştinismul, este mai întâi de toate Vestea cea Bună. Evanghelia nu este interesată de orice fel de morală, ci numai de acea comportare a vieţii, care să nu fie numai pur şi simplu aceea a unei morale naturale şi a criteriilor ei. De obicei, în faţa moralei naturale, oarecum periculoasă “este un exploziv, ceva revoluţionar, şi riscă de a depăşi preceptele celei mai înţelepte dintre morale”. (J. Dupont.)

Acelaşi învăţat mai spune: “Aici nu se află în joc dispoziţiile sufleteşti ale săracilor, ori psihologia lor, ci numai dispoziţiile regale ale lui Dumnezeu. Asta înseamnă că se află în joc însăşi ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu.” Aşadar, pe de o parte îl avem pe săracul care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu, care într-o ţinută regească, se apleacă atent până la săracul plecat de şale. Mâinile săracului sunt întinse, deschise, goale pentru a primi. Mâinile bogatului sunt strânse, pumnii strânşi, pentru a ţine şi a apăra propria agoniseală.

Personal, cuvintele acestea: “vai vouă bogaţilor” prefer să le traduc prin: “nefericiţii de voi…!” În ciuda tuturor aparenţelor, bogatul este un nefericit pentru că: – este miop sau chiar orb. Averea îi hipnotizează privirea. Nu-l vede pe aproapele. Ar părea unul pe care să-l fascineze propriile interese. În realitate, având o scară falsă a valorilor, nu mai ştie care sunt adevăratele lui interese. Toate acţiunile sale sunt orientate numai spre orizontul pământesc, care într-o optică imediată pot aduce oarecare foloase. Dar într-o perspectivă mai amplă sunt falimentare; – este prizonierul sechestrat, închis în propriul lui egoism, osândit a se gândi numai la el însuşi; – este un sclav, un rob nefericit, care a permis bogăţiei să se instaleze în propria lui inimă şi să-l ţină în frâu. Banul ocupă locul care i se cuvine lui Dumnezeu şi devine idolul căruia îi jertfeşte totul.

În lectura a II-a Sfântul Paul se ocupă de faptul esenţial al credinţei creştine ca de un eveniment principal, pe care se bazează întreaga viaţă creştină: Învierea lui Cristos. Faptul că Isus Cristos a înviat din morţi prezintă speranţa creştinului în propria lui înviere. Cele spuse de Sfântul Paul spulberă toate îndoielile şi complexele în confruntările cu alte învăţături. Unii susţin că nu există învierea morţilor. Pentru Paul nu credinţa trebuie să-şi corijeze propriile afirmaţii, în faţa celor ce susţin filozofia, ci cultura, filozofia să se revizuiască în raport cu noutatea care a apărut, cu Învierea lui Cristos. În faţa acestui eveniment, o cultură onestă trebuie să-şi revizuiască propriile conturi.

Oricum, Sfântul Paul, ne arată cum legătura credinţă-încredere, care ne uneşte cu Cristos, spunând că aceasta nu se va sfârşi niciodată: “Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii” (1Cor. 15, 19). Prin urmare, săracul este un om care se încrede în Dumnezeu şi nu acceptă ca moartea să-l lipsească de această legătură vitală. În realitate, săracul nu ştie ce-i deziluzia. Însă bogatul, care nu renunţă la pofta de averi, are o chemare irezistibilă spre iluzii.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin