Predici

Toţi cei din sinagogă…, s-au umplut de mânie

“Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva întregii ţări” (Ier 1, 4-5; 17-19)

“Umblaţi dar, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună” (1Cor. 12, 31; 13)

“Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, l-au scos afară din cetate şi l-au dus până pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor ca să-l arunce jos în prăpastie.”

Grele şi încurcate sunt raporturile dintre proroc şi concetăţenii lui. Cam aşa s-ar putea sintetiza subiectul comun al celor două lecturi: lectura I şi a III-a. Ieremia est originar din Anatot, un sat cam la vreo şase kilometri de Ierusalim. Tatăl lui, Chelkia, este preot. Dar după un hrisov mai vechi, familia lui a fost destituită din funcţiile preoţeşti. De fapt asupra acestei familii ar fi atârnat blestemul, pentru că urmaşii preotului Ebistar, fusese acuzat de complot împotriva lui Solomon. (1Regi. 2, 26-27) Din această cauză ar fi fost exilat la Anatot, unde şi-ar fi păstrat demnitatea sacerdotală, dar fără să o poată exercita (un fel de “sospensione a divinis”). Prin urmare, o familie nu ca toate celelalte familii: cunoscută ca excomunicată.

În acest context îşi au o profundă semnificaţie, cuvintele chemării lui Ieremia. Dumnezeu l-a “consacrat”, adică a fost totdeauna cu ochii pe dânsul: “Mai înainte de a te fi întocmit în pântecele maicii tale te cunoşteam. Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor”. Trebuie ştiut că în sensul biblic, verbul “cunoaştere”, “a cunoaşte”, înseamnă un raport intim profund între două persoane, şi e totuna cu “a iubi”. Deci, de acum încolo, Ieremia va depinde numai de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, pentru că Dumnezeu nu l-a cunoscut pentru a-l dispreţui ci pentru a-l iubi. Pus deoparte, separat, dar nu în sensul excomunicării şi al discriminării, ci în vederea unei mai ample misiuni.

Ieremia, credincios vocaţiei primite, îşi va desfăşura propria misiune în contrast cu proprii lui concetăţeni din Anatot şi din Ierusalim. Mai întâi a fost ignorat, apoi bârfit, izolat, persecutat, ameninţat bătut, insultat, denunţat; chiar şi rudele şi prietenii îl băteau. Şi toate acestea pentru a-l face să spună ceea ce ei ar fi dorit să audă, lucruri pe care El nu le putea spune. Oamenii ar fi vrut să pună oarecare bază pe cuvântul lui, însă Ieremia nu semăna decât nelinişti şi prevestea rele. Din gura lui nu ies cuvinte asigurătoare ci numai prevestiri de calamităţi. Oamenii ar fi vrut să le garanteze cum că totul ar merge bine, ca pe roate, însă el se încăpăţâna cum că pe toţi îi aşteaptă o mare nenorocire.

Ar fi vrut să obţină de la el un fel de binecuvântare asupra hotărârilor şi alianţelor politice. Iar prorocul le spune că ei merg cu paşi mari spre prăpastie, spre prăbuşire totală. Concetăţenii au pretenţia de a neutraliza misiunea contestatară a lui Ieremia, pentru a-l preschimba într-un proroc al păcii. Însă el continuă să fie prorocul nenorocirilor. Şi asta, desigur, că nu o face cu plăcere ci cu preţul unei prea dureroase şi sângeroase strângeri de inimă. Ieremia rămâne îngrozit de propria lui ţară şi de propriul lui sat. În realitate el este un poet delicat şi plin de gingăşie. Pentru a pronunţa acele cuvinte îngrozitoare, trebuie să-şi facă silă inimii şi sentimentelor. Dar nu-şi poate schimba comportarea. Cuvântul lui Dumnezeu îl obligă a spune ceea ce el însuşi nu ar vrea să spună.

În felul acesta, Ieremia este profetul cel mai tragic, dar şi cel mai uman, mai omenos. În el – aşa cum susţine A. Xeher – există încordare între inteligenţă şi inimă, între datorie şi dorinţă, între luciditate şi sentiment. Nenorocirile pe care le proroceşte, rănesc în primul rând temperamentul lui foarte sensibil. Simte rănile altuia ca şi cum ar fi fost ale lui. Tristeţile altora sunt şi ale lui. El iubeşte viaţa şi este constrâns să prorocească. El este foarte alipit de propria cetate, dar cu toate acestea nu poate să nu-i prevestească distrugerea. În fond, el rămâne un ingenuu, un om blând, dar cu toate acestea trebuie să devină un combatant. Toate cele pe care le proroceşte, nu provin de la dânsul ci din altă parte. Concetăţenii lui nu pot înţelege această dramă şi se aruncă cu cruzime asupra prorocului, învinuindu-l de trădare.

Contrastul, disputa lui Isus cu concetăţenii lui din Nazaret evidenţiază aceeaşi incompatibilitate, transferată asupra faptelor. Dacă cei din Anatot şi cei din Ierusalim pretind de a-l face pe Ieremia să spună ceea ce le place lor, nazarinenii cer de la Isus să facă ceea ce vor ei. “… Fă şi aici în patria ta tot ce am auzit că ai făcut la Cafarnaum”. (Lc. 4, 23) În ambele cazuri este vorba despre a gesticula de a se comporta şi a vehicula cuvintele prorocului în interesul lor. Nazarinenii se aşteptau ca Isus, fiul lui Iosif şi al Mariei, să fie numai un făcător de lucruri extraordinare, de minuni, cu scopul de a-şi face publicitate. În acest context, nazarinenii devin simbolul întregului Israel, căutător de semne care vor minuni şi mărturii, reducând în felul acesta credinţa la o simplă magie şi sursă de câştig.

Atunci Isus dispare din ochii lor, aşa fel încât nu au mai avut pe cine duce până pe sprânceana muntelui şi să îl arunce în prăpastie. El pleacă în altă parte, aşa cum au făcut Ilie şi Elizeu, sprea a căuta printre păgâni acea credinţă care lipseşte printre concetăţenii Lui. Se îndreaptă spre toţi oropsiţii soartei, către toţi cei păcătoşi, către cei izolaţi de la periferia societăţii, către toţi nedreptăţiţii. În felul acesta l-au alungat, l-au aruncat afară, în vreme ce ar fi trebuit să iasă ei afară împreună cu El. În realitate El venise la Nazaret nu pentru a rămâne acolo ci pentru a-şi scoate concetăţenii din îngâmfarea şi înfumurarea lor sufocantă.

Aceasta este ispita cu care veşnic se confruntă persoanele religioase, care ar vrea să-l tragă pe Isus de partea lor, să-l constrângă a le îndeplini totdeauna voinţa în tot ceea ce fac. Însă noi trebuie să ieşim la loc deschis, să mergem alături de El pe căi neumblate şi neprevăzute. În orice vreme Isus ştie şi poate să-şi mute Nazaretul în altă parte. Cetatea lui Isus nu este aceea unde ne aflăm noi, ci numai aceea unde se află El. “Dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo”. Isus trece întodeauna printre împotrivirile noastre, printre refuzurile şi printre toate nimicniciile noastre.

Să nu ne facem iluzii că-l vom putea opri la noi, sau că El ne-ar putea aştepta. El se află totdeauna înaintea noastră. Obstacolele, barierele întinse de noi, nu-l vor opri din mers, spre a-l face să se întoarcă înapoi, ci spre a-l face să meargă şi mai departe. Aşadar, dacă toate cuvintele lui Ieremia nu vin de la el ci din altă parte, cuvintele lui Isus ne duc în alte regiuni “în altă parte”. În ambele cazuri este unul şi acelaşi cuvânt care nu se lasă confiscat de dorinţele noastre meschine, de pretenţiile noastre absurde. Chiar şi Sfântul Paul, în faimoasa lui “Cântare a dragostei” ne cântă tot în această strună. Dragostea este cu totul altceva, faţă de aspiraţiile, obişnuinţele şi valorile curente.

Fără dragoste tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem chiar şi în domeniul religios nu valorează nimic pentru că nu are greutate, consistenţă şi toate sunt “ca o aramă sunătoare sau ca un ţambal zăngănitor”. Aici nu vom putea citi toate cele scrise de Sfântul Paul în acest capitol. Totuşi este bine de a-l citi şi de a-l medita fiecare în particular.

De data aceasta mă voi limita doar la două afirmaţii: – “Dragostea va fi veşnică, nu va avea sfârşit.” – “Cea mai mare este dragostea.”

Când tot restul dispare, trădează ori lipseşte, numai dragostea este aceea care rămâne. Ce examen de conştiinţă tulburător, pentru hotărârile noastre de valoare! Departe de noi gândul de a spune că “banul este totul”. “Banul este cel ce contează”, “cu bani se poate cumpăra orice, chiar şi mamă…!” Oare aşa să fie? să vedem: – cu bani poţi cumpăra de-ale mâncării, dar pofta de mâncare nu se cumpără cu bani; – cu bani poţi cumpăra medicamente, dar sănătate nu; – cu bani poţi cumpăra o casă, dar pacea şi liniştea în casa aceea nu o poţi cumpăra cu bani. Să încercăm de a înlocui “banul” cu “dragoste” şi atunci toate se vor schimba în bine.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin