Predici

Dumnezeu vorbeşte cu poporul

“Ezdra a citit legea de dimineaţă şi până la amiază pe locul de dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi a femeilor şi în faţa celor care erau în stare să o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la citirea Cărţii Legii” (Neemia. 8, 2-6; 8-10)

“Noi toţi am fost botezaţi într-un singur duh. Iudei sau greci, sclavi sau liberi…” (1Cor. 12, 12-31)

“În urmă, a închis cartea, a dat-o slujitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” (Lc. 1, 1-3; 4, 14-21)

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În ea Dumnezeu rupe tăcerea, intervine şi se pronunţă. În Biblie Dumnezeu nu vorbeşte atât despre Sine însuşi, cât mai mult despre om. Sau mai bine spus, vorbeşte despre El numai în raport cu omul. Cel de pe urmă cuvânt al Bibliei, nu este un cadru speculativ sau estetic, ci este pronunţat atunci când Dumnezeu, în Isus Cristos, (Cuvântul său), spune că dragostea Sa faţă de om este definitivă şi asigurătoare. Acest cuvânt al lui Dumnezeu este adresat mai cu seamă unui popor. Interlocutorul lui Dumnezeu, aşadar, nu este omul, individul, ci un popor întreg.

Biblia nu trebuie considerată ca un fel de dicţionar, de răspunsuri, din care fiecare om să-şi poată extrage propriile idei şi tot ceea ce-i convine pentru propria-i cultură religioasă, pentru propria-i evlavie sau chiar polemici împotriva adversarilor. Biblia riscă de a se extenua, atunci când devine obiectul unei cercetări individualiste. Mai trebuie ţinut cont că Biblia este cartea unei comunităţi, a unui popor şi că nu poate să fie înţeleasă aşa cum trebuie, decât numai în cadrul bisericesc. Prin urmare, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar şi cuvântul comunităţii adresat lui Dumnezeu.

O pildă caracteristică şi sugestivă a acestei lecturi “populare” a Bibliei ne este oferită de textul lui Neemia din prima lectură. În Vechiul Testament avem mai cu seamă, patru mari adunări, care, mai mult sau mai puţin, urmează prima schemă, adică aceea de pe Muntele Sinai, în care a apărut aşa zisa “biserică a pustiului”. Aici pot fi evidenţiate trei momente fundamentale: – Dumnezeu convocă poporul, – îi vorbeşte, – încheie un legământ cu el.

După adunarea de pe Muntele Sinai, către anul 1200 î.C. avem adunarea de la Sihem, în care poporul este chemat de a lua o hotărâre, de a alege între Dumnezeu şi idoli. Apoi vine adunarea lui Iosua (anul 622) şi descoperirea Cărţii Legii (probabil Deuteronomul). Iar în cele din urmă adunarea lui Ezdra (în jurul anului 398), adică exact aceea care este propusă şi astăzi. În această carte este descris actul inaugural al noii comunităţi israelite, după reîntoarcerea din robia babilonică.

“Cu acea dată se începe o nouă fază istorică, pentru întregul Israel, un timp de mai marcantă prezenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului prin Cuvântul Său. Şi aceasta, numai prin descrierea unei liturghii solemne unde este convocat tot poporul, nu numai bărbaţii, dar şi femeile şi copiii. Este o zi profetică, o zi în care sunt scoase în evidenţă calităţile preoţeşti şi profetice ale întregului popor nu numai a reprezentanţilor cultului.” (Enzo Bianchi)

Templul a dispărut. Distrugere. Mormane de dărâmături. Amintiri înfricoşătoare de umiliri şi suferinţă. Nu mai există nimic. Dar cu toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu a rămas! Şi asta este suficient pentru a-i chema la adunare pe cei împrăştiaţi. În jurul Cuvântului lui Dumnezeu, se reînsufleţeşte un popor. Se recompune o comunitate, se îndreaptă cu scopul de a-şi reafla propria ei identitate. Aici aflăm pentru prima dată despre ridicarea unui amvon, a unei tribune, de unde trebuie predicat cuvântul.

După o binecuvântare solemnă, începe citirea. Este o citire lungă care continuă toată dimineaţa. În succedarea versetelor, cuvintele sunt nu numai traduse, dar chiar însoţite de explicaţii. Este o traducere parafrazată şi fidelă cu toate că este liberă a textelor biblice (acest fel de traducere după sens se va numi “targum”). Important este ca poporul să înţeleagă. Cea mai mare parte dintre oameni, de acum nu mai cunoşteau ebraica, motiv pentru care s-a simţit nevoia traducerii în limba ebraică. Cu acea ocazie s-au înregistrat şi reacţiile poporului în faţa acelui mesaj al Cuvântului: teama şi bucuria.

Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea spadei cu două tăişuri, este un cuvânt care pătrunde, străpunge şi face să simtă durerea. Este cuvântul care descoperă faptele, chiar şi intenţiile cele mai secrete ale minţii şi ale inimilor. Este un cuvânt revelator, întrucât descoperă mai întâi de toate dezordinea care se află în inima noastră. Smulge vălul aparenţelor noastre şi demască toate ipocriziile noastre. În faţa cuvântului totul rămâne descoperit, lipsit de apărare. Într-un asemenea caz atitudinea naturală este aceea a fricii.

De fiecare dată când se stabileşte un contact cu Dumnezeu, omul nu are de făcut altceva decât să-şi recunoască propria-i păcătoşenie şi să se pocăiască, aşa ca Isaia, pentru că numai aşa va simţi sfinţenia divină. Însă Cuvântul lui Dumnezeu îşi aduce roadele lui chiar şi printr-un plâns mântuitor. Este ca sămânţa cea bună, aruncată în brazda amărăciunii, fecundată de lacrimi, care aduce roade în bucurie. “Nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră!” Iar bucuria Domnului vine din faptul că şi-a aflat un popor. Un popor care este al Lui, care-i aparţine. O comunitate zidită de cuvântul Lui, care este dispusă ca să ia în serios acest cuvânt. Prin urmare, un popor pe care El poate conta în orice clipă.

Deci, pe scurt, aici avem: – un popor care plânge pentru că a păcătuit; – un popor care se bucură (“Mergeţi şi mâncaţi mâncăruri grase şi beţi vinuri dulci”); – bucuria Domnului care devine tăria poporului. În sinagoga din Nazaret, Isus ne oferă una dintre pildele cele mai convingătoare de felul cum trebuie citit cuvântul. Această liturghie este cu adevărat exemplară nu numai prin faptul că cele scrise în Scriptură se referă la Cristos şi că s-au realizat în persoana Lui, dar pentru că toate acestea se referă la timpurile noastre, la actualitate. Cuvintele profetului, de demult îşi află actualitatea lor în cele spuse de Isus: “Astăzi s-a îndeplinit Scriptura aceasta!”. Fiecare dintre noi, aparţinând noului popor al lui Dumnezeu, este chemat a actualiza textul cel vechi al Scripturii. În cazul acesta ne vom adăpa cu toţii la acelaşi izvor împreună cu aceeaşi clauză de neînlocuit, pentru că numai în Duhul Sfânt putem citi Biblia.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin