Predici

Atunci când intervine el la nuntă

“De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lumii” (Is. 62, 1-3)

“Sunt felurite daruri dar este acelaşi duh. Sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn… şi fiecăruia i se dă arătarea duhului spre folosul altora”( 1Cor. 12, 4-11)

“La nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul, Mama lui Isus i-a zis: “Nu mai au vin!” (In. 2, 1-12)

Poate că cineva ar fi preferat ca Isus să fi mers la vreo înmormântare sau la vreo slujbă solemnă în templu. Însă evanghelistul Ioan plasează inaugurarea vieţii publice a lui Isus în contextul unui bal nupţial. Numai cu puţin înainte învăţătorul îşi adunase în jurul Lui un grup de ucenici. Ce va trebui să facă din aceşti noi tovarăşi ai misiunii Sale? Îi va duce cu El oriunde va merge. Deci, la nuntă, ca la orice nuntă, este loc pentru toţi! Evident, cadrul, ambientul nu pare a fi nici câtuşi de puţin formativ pentru nişte novici.

Aşadar, totul începe cu o nuntă. În felul acesta avem un prim indiciu de prim ordin. Isus nu vine la nuntă ca să strice tot rostul veseliei. De aceea nu trebuie să ne temem, că atâta vreme cât suntem cu El, veselia noastră ar avea ceva de suferit, ar tânji… Isus vine la nuntă nu pentru a mai şterpeli câte ceva, aşa cum se mai întâmplă pe ici pe colo, ci pentru a dărui cu prisosinţă. Şi de darul Lui beneficiază toţi, chiar şi acei care nu aşteptau nimic de la El (şi la nunta din Cana Galileii cei mai mulţi erau dintre aceştia din urmă).

Îmi place şi gestul Sfintei Fecioare Maria, care observând lipsa vinului, aduce la cunoştinţă aceasta Fiului ei, de la care a primit la început un răspuns destul de aspru (în ciuda pateticilor forţări ale comentatorilor de a-l mai îndulci). Maria intervine nu pentru că pe masă nu se mai afla pâine, ci pentru că se isprăvise vinul. Aici se evidenţiază cel mai bine deosebirea care există între necesar şi superfluu. Este foarte greu a stabili cu rigiditate, odată pentru totdeauna graniţele dintre superfluu şi strict necesar. În Cana Galileii, Sfânta Fecioară obţine de la Fiul ei Isus mai mult decât ceruse.

În unele împrejurări s-ar putea ca un cerşetor să aibă mai multă trebuinţă de o floare decât de bani. Să nu ne mulţumim de a-i pune pe masă numai o farfurie de supă caldă. Poate că e mai de trebuinţă o faţă de masă albă. O pomană mediocră posomorâtă, birocratică, care se limitează numai la stricta obligaţie, este opusă dragostei. Fără un pic de fantezie nimeni nu poate iubi. Aici nu este vorba numai de a răspunde aşteptărilor. Datoria cea mai urgentă şi indispensabilă poate fi “surprinderea”, adică tot ceea ce poate produce imprevizibilul. Tot ceea ce săracul nu visase, nu se aşteptase…! Este cunoscută şi particularitatea celor şase vase de piatră pentru curăţire. Acelea care vor fi umplute cu apă, pe care Isus o va schimba în vin.

În limbajul simbolic al lui Ioan evanghelistul, şase este cifra incompletului, a imperfecţiunii, în opoziţie cu şapte care exprimă plinătatea, totalitatea. Vasele de piatră ne mai amintesc şi de Vechiul Legământ, dăltuit pe lespezi de piatră pe care a fost scris decalogul. În ideea curăţirii se subînţelege cunoaşterea oarecum obsedantă, a nevredniciei omului. Mai poate fi şi chipul unui Dumnezeu care urăşte păcatul şi chiar îl pedepseşte pe acela care-l săvârşeşte. Vasele acestea deocamdată sunt goale. Ceremonialul complex al “curăţirilor” tăinuieşte, ascunde ineficacitatea lui. Relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi restabilită numai prin dragoste.

Omul nu va mai fi obligat să fie legat de Dumnezeu cu legătura fricii, a groazei. “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1In. 4, 18) “Legea este aceea care producea tristeţea în Vechiul Legământ tocmai pentru că lipsea vinul dragostei. Cel dintâi semn pe care-l va săvârşi Isus, Noul Mire, va vesti schimbarea legământului şi înlocuirea vechii legi. Ceea ce şi face prin oferirea unei degustări din vinul său.” (Mateos e Berreto)

Tot despre nuntă se vorbeşte şi în lectura întâi a cărei autor este aşa zisul cel de-al treilea Isaia, un proroc anonim care scrie pe vremea de după robia babilonică. În Biblie, mai ales după prorocul Osea, simbolismul nupţial este folosit adesea pentru a exprima raportul intervenit între Dumnezeu şi poporul Său. Esenţa, mai mult politică şi diplomatică a legământului este înlocuită cu dragostea intimă şi personală prin care Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un dialog intens şi mulţumitor. “Dragostea, care există pe faţa pământului şi care reapare ori de câte ori două creaturi se întâlnesc şi se iubesc este semnul dragostei pe care Dumnezeu îl nutreşte faţă de omenirea întreagă.” (G. Ravasi)

O mărturie deosebită a acestei dragoste a lui Dumnezeu faţă de noul Său popor ne este dată şi de harurile Domnului care sunt nişte daruri şi manifestări extraordinare pe care Duhul Sfânt le dă membrilor unei comunităţi pentru binele aceleiaşi comunităţi. Daruri, am putea spune, care trebuiesc dăruite, puse la dispoziţie. Sfântul Paul scoate în evidenţă: originea unică a acestor daruri (“Unul şi acelaşi Duh”); unicul scop al darurilor primite (“Pentru folosul comn”). Atunci când citesc lista prezentată de Sfântul Paul, stau în loc şi mă gândesc pe care anume să-l aleg. Mă gândesc la un dar pe care Sfântul Paul l-a trecut cu vederea şi acesta este: darul sau harul semnului.

Episodul nunţii de la Cana Galileii se încheie cu această observaţie a Sfântului Ioan evanghelistul: “Acest început al semnelor Lui, l-a făcut Isus la nunta din Cana Galileii. El şi-a arătat slava Sa şi ucenicii lui au crezut în El” (In. 2, 11). Ioan nu vorbeşte despre minuni ci despre semne. Prin urmare, acesta a fost cel dintâi semn săvârşit de Isus. Un gest revelator al persoanei, a misiunii Sale şi a misterului Său, care constă în manifestarea dragostei Tatălui pentru oameni. Ceea ce este de remarcat aici nu este faptul în sine, ci mai mult semnul, adică acest indicator rutier, ceea ce înseamnă că cineva se ocupă de noi pentru ca nunta noastră să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. De aceea aş dori ca toţi fraţii mei în credinţă să aibă harul semnului.

Un gest de-abia observat, un cuvânt şoptit la ureche, un îndemn. Un mic semn discret, respectuos, care să mă facă să îl întrevăd pe un Dumnezeu, care mă iubeşte şi care vrea să intervină în viaţa mea de toate zilele pentru a mă chema (sau pentru a se invita) la nuntă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin