Predici

Este îndeobşte recunoscut că, numai în câteva decenii, lumea a luat o înfăţişare atât de surprinzătoare, încât nici închipuirea cea mai întraripată nu şi-ar fi imaginat. Plăsmuiri de domeniul basmului au devenit realitate. Ştiinţa şi tehnica au pus la dispoziţia omului tot confortul şi toate mijloacele de informare şi de distracţie spre a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehicule terestre ultra rapide, nave cosmice supersonice, zboruri interplanetare, comunicarea prin radio şi televiziune, care îi aduce în cămin o întreagă lume necunoscută, toate aceste născociri ale minţii în necontenită căutare după fericire au reuşit oare să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât era omul veacurilor trecute? Hotărât, nu! Niciodată, poate, nu a fost în lume mai multă ură şi egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, iubirea dezinteresată şi pacea; niciodată mai multă plângere împotriva omului ca azi, în acest veac al automatizării şi al performanţelor tehnice; iar aceasta deoarece în vreme ce tehnica s-a perfecţionat, fiinţa umană – ca spiritualitate, ca moralitate -, a rămas mult în urma acesteia, lăsându-se înrobită instinctelor primare şi dispreţuind cele mai elementare legi şi virtuţi morale sădite în însăşi firea lui. Idealul, ţelul vieţii, a devenit plăcerea; după vechea deviză hedonistă: “Mănâncă, bea şi te veseleşte, căci după moarte nimic nu-i”, aici e totul, iad şi rai. Şi, astfel, omul trupesc soarbe zilnic cupa plăcerii, dar, la fundul ei, după trecerea orgiei, gustă scârba, amărăciunea golului din suflet, unde arsura unei însetări chinuitoare începe din nou să-i mistuie fiinţa. Este setea nepotolită după supranatural, ce nu poate fi astâmpărată decât cu supranatural, cu Dumnezeu. Este glasul lui Isus care îi vorbeşte fiecărui suflet, ca astăzi femeii samarinence, la fântâna lui Iacob.

Această femeie nu a fost nici ea străină de experienţa tristă a sufletului ce îşi caută fericirea acolo unde nu poate fi găsită. Ne-o putem închipui cum din copilărie bătuse zilnic cu urciorul la braţ cărarea ce ducea la fântâna lui Iacob, de lângă Sihar. Acum, în puterea vârstei fiind, îi încolţeşte în minte un gând încă nedesluşit. O copleşea viaţa de până acum cu cei cinci bărbaţi ce se perindaseră, şi acum cel de-al şaselea, care îi era concubin, adică nelegiuit, îi amăra şi mai mult sufletul. Ce folos – îşi spunea -, am cărat de aici atâta apă şi totuşi mi-e sete. Ce minunat ar fi să am o apă care să-mi astâmpere setea pentru totdeauna, ca să nu trebuiască să vin mereu aici!

Frământată de astfel de gânduri, cu sufletul gol şi uscat, zăreşte de departe un călător ce se odihnea pe ghizdul fântânii. Acel străin ştia că o să vină, căci el o chemase printr-un glas tainic al inimii ei, fără să-şi dea seama. Ajunsă la fântână, o agrăi: “Femeie dă-mi să beau”. Lui Isus – căci El era străinul – îi era sete nu atât de apă cât de sufletul ei pierdut, căci, la riposta femeii indignată de a-i fi vorbit un evreu, Isus îi replică: “Dacă ai şti harul lui Dumnezeu şi cine îţi zice: Dă-mi să beau, ai fi cerut tu de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”. Şi, la nedumerirea femeii, Isus continuă: “Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, însă cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da va fi izvor de apă curgătoare în viaţa de veci”.

- “Doamne, exclamă femeia, dă-mi această apă (…)”

- “Mergi de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici!”

- “N-am bărbat.”

- “Bine ai zis că nu ai bărbat, pentru că cinci bărbaţi ai avut, iar acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat (…)”.

– “Doamne, văd că eşti proroc (…)”. Şi, la întrebarea femeii asupra locului unde trebuia să se închine lui Dumnezeu, Isus îi răspunde: “Vine vremea, şi acum este, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr” – adică din inimă şi cu tot sufletul -, căci şi Tatăl astfel de închinători caută. Spirit este Dumnezeu şi cel ce I se închină trebuie să I se închine în spirit şi adevăr”. Femeia simte cum i se umezeşte sufletul de apa cea vie.

- “Ştim că va veni Mesia (care se cheamă Cristos); când va veni acela ne va spune toate”.

– “Eu sunt, cel ce grăiesc cu tine”, îi zice Isus. În acea clipă, un torent de apă vie se revărsă în sufletul femeii, purificând-o şi umplând-o de o nespusă pace şi bucurie. Nu mai avea nici o dorinţă, căci băuse din apa ce se transformase în ea în izvorul de apă curgătoare în viaţa de veci.

Fericită, lăsă totul şi alergă într-un suflet să-şi spună lumii fericirea neaşteptată, harul primit: “Veniţi şi vedeţi pe omul care mi-a spus tot ce am făcut; oare nu El este Cristos?”. Nu că ea s-ar fi îndoit de adevăr, ci voia doar să cruţe slăbiciunea concetăţenilor ei. Părăseşte viaţa păcătoasă, pentru Cristos; nu o mai interesează decât să trăiască viaţa cea nouă primită de la El, devenind o adoratoare a Domnului, venerată de Biserică sub numele de Sfânta Fotina, adică Sfânta Luminii.

E uşor de înţeles că apa cea vie, care a purificat-o şi a sfinţit-o pe Samarineancă, este harul sfinţitor sau habitual care, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este o accidenţă creată, foarte apropiată de esenţa divină, prin care se comunică sufletului viaţa divină, îndumnezeind toată fiinţa omului, dând valoare veşnică întregii lui activităţi, precum seva altoiului nobil înnobilează fructele produse de portaltoiul pe care el se grefează. “Eu sunt Viţa” – ne spune Isus – “voi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el aduce rod mult, căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan XV, 5). Sufletul mort prin păcatul de moarte, adică lipsit de seva vieţii lui Cristos, nu poate face nimic vrednic de răsplata veşnică. Această viaţă divină, cum ştim, o primim în Sfântul Botez prin care devenim fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului; ne-o sporim în Sfânta Taină a Mirului; ne-o reînnoim în Sfânta Spovedanie şi ne-o alimentăm prin împărtăşirea cu Isus Euharisticul, Pâinea Vieţii, prin care biruim ispitele şi ne asigurăm viaţa veşnică.

Harul sfinţitor, dimpreună cu harurile ajutătoare sau actuale, sunt pentru suflet ceea ce este soarele pentru viaţa de pe pământ. Precum lumina şi căldura solară face ca sămânţa să încolţească şi să aducă rod, tot astfel prin lumina şi căldura harului divin sufletul primeşte viaţă supranaturală şi putere ca să-şi stăpânească instinctele, menţinându-le în cadrul legilor morale, spre a aduce astfel roadele aşteptate de Dumnezeu: credinţa, speranţa, iubirea, blândeţea, curăţia, bunătatea, îndelunga răbdare – cu un cuvânt întreg buchetul virtuţilor ce trebuie să împodobească sufletul creştinului adevărat.

Dar, cum Dumnezeu care “ne-a creat fără de noi nu ne poate mântui fără de noi” (Sfântul Augustin), pentru ca harul său să-şi poată produce în noi aceste roade, El ne cere conlucrarea, căci precum planta nu poate rodi dacă pe lângă soare şi ploaie nu este îngrijită, săpată şi plivită de buruieni, tot aşa nici harul divin nu poate pătrunde şi rodi într-un suflet care respinge lumina şi căldura Soarelui Cristos, nu-şi înfrânează instinctele şi nu pliveşte buruienile păcatelor. El, care vrea “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (I Timotei 2,4) îţi dă şi ţie în fiecare moment al vieţii harul corespunzător situaţiei în care te afli. Fiecare împrejurare dată este o întâlnire cu Isus. Cum răspunzi întâlnirii? Este nevoie să-ţi spună, ca Samarinencei: “Dac-ai şti darul lui Dumnezeu”? Oare nu L-ai primit în copilărie, apoi, mai târziu, în Euharistie, L-ai cunoscut şi primit personal, pe acela pe care Îl primiseşi prin har în Botez? El îţi vorbeşte în predici, lecturi spirituale; te aşteaptă la fiecare cotitură a vieţii: “Dă-Mi să beau, dă-Mi gândurile tale, faptele tale, îndoielile şi temerile tale, speranţele tale; dă-Mi păcatele tale, dă-Mi viaţa ta toată, ca s-o curăţ, s-o sfinţesc cu apa cea vie izvorâtă din coasta Mea pe Cruce, dă-Mi toată iubirea ta”. El te aşteaptă zi şi noapte, te interpelează, iar tu rămâi în tăgadă şi refuz. Te complaci în minciună şi duplicitate, în bârfeli şi calomnii ce ucid sufletul tău şi prestigiul semenului, adică fiinţa lui socială; înşeli bună-credinţa celor oneşti prin făţărnicia cu care te strecori în instituţii prestigioase tăinuindu-ţi legăturile imorale în care trăieşti, ca soţ ori soţie.

Isus te aşteaptă. Deschide-ţi sufletul, ca Samarineanca, să ţi-l lumineze şi spele cu apa cea vie a harului, ca să devii şi tu printre semenii tăi, ca Fotina, un lampadofor – un purtător de lumină. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin