Predici

Se aşteaptă o apariţie. Creştinul.

“El nu va striga, nu-şi va ridica glasul… Trestia frântă nu o va zdrobi, şi nucul, care mai arde încă, nu-l va stinge.” (Is. 42, 1-4; 6-7)

“Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi-i vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavol, căci Dumnezeu era cu El…” (Fapte 10, 34-38)

“… Tu eşti Fiul Meu cel preaiubit, întru care am binevoit.” (Lc. 3, 15-16; 21-22)

După Epifanie, o altă arătare a Domnului, pregătită de Ioan Botezătorul şi realizată în contextul Botezului lui Isus la apa Iordanului, cu cerurile deschise, cu coborârea Duhului Sfânt şi cu glasul cel venit de sus, care-l legitimează şi-l identifică pe Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus adult, în ajunul misiunii sale publice, lăsând la o parte povestirile naşterii şi ale copilăriei. Apoi, în Evanghelia sa, într-un sens oarecare, cerurile se vor deschide şi glasul de sus va răsuna numai cu ocazia Schimbării la Faţă a Domnului.

Însă de jos, această recunoaştere nu va veni decât la picioarele crucii, din partea centurionului roman, care va spune: “Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era omul acesta!” (Mc. 15, 39). De altfel Isus se înscrie în cadrul unei vieţi obişnuite, umblă prin lume ca un necunoscut, oarecum clandestin, care mai ales dorea ca arătarea sa să fie primită în credinţă printr-o privire care să pătrundă dincolo de aparenţe, şi în adoraţie.

Greu de acceptat acest fel de viaţă

Toţi se află în faţa uneia şi aceleiaşi întrebări: Cine este Isus? – Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dar aşa de deosebit în aşteptări şi dorinţe…? Modul acesta de a se purta, de a se prezenta şi de a-şi dezvolta misiunea, le cam dă de gândit oamenilor. Isus nu se înscrie în scheme, în rubrici, pe care oamenii le-au pregătit pentru El. Stilul lui de viaţă nu se potriveşte cu gusturile şi cu prevederile acelora care îl aşteptau.

Prin urmare care este stilul acesta de viaţă al Lui? Este acela al robului (Is. 42, 1), care nu-şi face publicitate, care umple pieţele cu glasul lui puternic şi hodorogit, bogat în retorică şi ameninţări. Solidar cu păcătoşii şi cu cei săraci, capabili de a încuraja şi de a întări speranţa, în loc de a înăbuşi, de a umili, aşa ca trecerea unui uragan, care mătură totul în cale, împreună cu răul chiar şi puţinul bine, acele timide încercări de viaţă creştinească (“trestia frântă nu o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge”).

El va apăra soarta săracilor, şi a acelora, pe care lumea îi dispreţuieşte. El va fi Aducătorul unui mesaj şi a unei practici liberatoare, atât de multe boli trupeşti, cât şi de orice formă de sclavie. De fapt, există un soi de prizonieri, care nu stau în lagăre sau în închisori, dar care trăiesc în dimensiunea lor restrânsă şi sufocantă a unei vieţi concepută în cheia aspectelor sălbatice şi egoiste, a câştigului, a averii şi a deşertăciunii. Aceştia sunt acei oameni, care cu toate că ei văd, totuşi sunt orbi, pentru că nu ştiu cum să descopere sensul vieţii, sunt incapabili de a cunoaşte adevăratele valori, pentru că sunt nesimţitori faţă de aproapele.

Preferinţele Sale

Petru vorbind lui Corneliu (lectura a II-a), spune: “Într-adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănirea, este primit de El” (Fapte, 10, 34-35). De fapt, cine se teme de Dumnezeu şi practică dreptatea, indiferent din ce popor face parte este primit de El. Asta înseamnă că El elimină toate îngrădirile religioase, toate discriminările abuzive, care se plasează într-o dimensiune universală coborâte din propria clopotniţă, elimină clasificările ridicole, ca şi mentalitatea şi privilegiile noastre.

Şi sintetizează întreaga sa viaţă pământească, prin aceste cuvinte simple: “Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei apăsaţi de diavol, căci Dumnezeu era cu El” (Fapte. 1, 38). Dar mai ales, El nu a venit numai aşa, cu vederea, în trecere, ci să-i tămăduiască pe oameni, să-i pună pe picioare, să-i mângâie şi să-i încurajeze, dându-le speranţa şi bucuria de a trăi, să le demonstreze că răul poate fi biruit, iar lanţurile duşmanului frânte. Tocmai pentru că a fost dotat cu putere, Isus s-a ocupat de cei neputincioşi, către care s-a arătat blând şi smerit cu inima. Pentru că “Dumnezeu este cu Dânsul, de aceea şi El stă printre oameni.” Aceasta este arătarea sa “deosebită”.

Botezul nostru

Dar, sărbătoarea Botezului lui Isus se referă şi la botezul nostru. Un botez care aşteaptă să fie “manifestat”. O credinţă conştientă, ce trebuie pătrunsă şi maturizată. O hotărâre, care trebuie să fie motivată. Un dar, care trebuie să devină angajare responsabilă. O apartenenţă la Cristos, care să se exprime prin fapte. Este absolut de trebuinţă şi cât mai grabnic, ca numele înscris în registrele parohiale, să iasă la iveală, să fie descoperite. De acum este timpul de a ne onora angajamentele, pe care alţii şi le-au luat în locul nostru.

Este o reînsuşire personală a botezului, care trebuie făcută cu claritate, dacă în mod practic nu voim să devenim nişte apostaţi de la credinţă. Botezul trebuie să ni-l însuşim, să fie al nostru, un fapt, prin care să devenim protagonişti cu adevărat, nu numai o ceremonie convenţională. Atunci, noi nu puteam citi Evanghelia. Dar acum, nu numai că putem, dar chiar trebuie s-o citim. Avem tot dreptul de a şti cine suntem, încotro mergem, şi care ne este modul de viaţă, după care oamenii să cunoască şi să ştie că suntem creştini.

Botezul lui Isus din Nazaret, coincide cu Arătarea sa. Pentru noi, adevărata manifestare (arătare) vine mult mai târziu după ce am fost botezaţi. Însă nu ne este permis a o da uitării. Nu numai noi avem dreptul să ştim că suntem creştini, dar şi alţii trebuie să deducă din vorbele şi din purtarea noastră că suntem creştini. Certificatul de botez, din partea parohului, prea puţin valorează pentru identificare noastră în buni creştini.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin