Predici

Arătarea Domnului şi căutarea omului

“Fiii tăi vin de departe…” (Is. 60, 1-4)

“Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta…” (Ef. 3, 2-3)

“I-am văzut steaua la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui…” (Mt. 2, 1-12)

Ajung neaşteptaţii

Încă odată, va fi cazul de a nu insista prea mult asupra cămilelor şi dromaderilor, asupra stelei, asupra lui Irod, asupra darurilor şi relativului simbolism, ca şi asupra tuturor elementelor legendare intervenite cu privire la Epifanie, pentru a descoperi semnificaţia esenţială a acestei sărbători, considerată ca o a doua naştere a Domnului, şi care în Orient, îşi revendică origini şi mai vechi decât Crăciunul însuşi. Ne vom ocupa mai ales de două subiecte esenţiale: arătarea lui Dumnezeu; căutarea omului.

Şi aici primează iniţiativa divină. Oamenii pornesc spre Dumnezeu pentru că însuşi Dumnezeu a plecat întru întâmpinarea oamenilor. Dumnezeu ne-o ia întotdeauna înainte. Noi îl putem afla numai pentru că El ne caută. Avem posibilitatea de a ajunge până la El numai pentru că El a venit la noi. Darul pe care El ni-l face nu este o răsplată pentru forţarea noastră, ci presupusul punct de plecare, cauza forţărilor noastre. Omul nu-l cucereşte pe Dumnezeu ci se lasă cucerit de El. Arătarea Domnului îşi asumă astăzi contururi planetare. Nu este admisă nici o însuşire privilegiată şi exclusivă din partea nimănui: nici din partea lui Irod şi nici a consilierilor lui religioşi, nici a păstorilor şi nici măcar a poporului ales în complexitatea lui.

Fiii tăi vin de departe… (Is. 60, 4). Vin neamurile (Ef. 3, 6). Vin adoratori neprevăzuţi (Mt. 2, 11). Dumnezeu se arată necunoscuţilor, unor oameni, care nu figurează pe listele celor invitaţi şi nici în cataloagele celor care ar avea dreptul. Este cu neputinţă de a învăţa geografia lui Dumnezeu. Arătarea Domnului dă loc unei mişcări neprevăzute, necontrolabile şi neregulamentare. Personajele acestea care vin de departe, de cine ştie unde (vag spus: “din răsărit”), pe drumuri necunoscute, ajung la Ierusalim, la Betleem, şi apoi sunt obligate de a se reîntoarce în ţările lor pe o altă cale.

Geografia lui Dumnezeu nu va putea fi niciodată în nici o facultate teologică. Cine ar putea preda sau învăţa o geografie fără hotare, fără frontiere, o geografie în care este cu neputinţă de stabilit, cine este şi cine nu este vecin, unde distanţele sunt înlăturate de o străfulgerare de lumină, de o nelinişte tainică, de o nostalgie incurabilă, care ating ţinuturi de negândit? Ierusalimul este un loc de trecere şi de verificare. Cărţile, oricât de sfinte ar fi ele, stau la locul lor. Persoanele competente, care le-ar putea folosi par a fi anchilozate, stau nemişcate.

Deţinătorii puterii autorizate, dau răspunsul exact, dar fără a-şi părăsi poziţia privilegiată (care exclude fără drept de apel de eveniment, nu-şi dau nici cea mai mică silinţă de a înţelege ceva, şi nici să se lase implicaţi în eveniment. Bunăstarea lor sigură îi lipseşte de întâlnirea decisivă şi de respectul istoriei. Socotindu-se mai mari decât toţi, ei nu-şi dau seama de faptele măreţe ale lui Dumnezeu manifestate în afara programelor şi a regulamentelor fixate de cărţile lor, dincolo de locurile şi de metodele stabilite pentru ceremonia primirii. Posedarea ştiinţei omeneşti îi lipseşte de tot ce este esenţial, adică de nerăbdarea aşteptării şi a surprizei întâlnirii. Bieţii oameni! Îşi închipuie că Dumnezeu depinde de ei, se află la cheremul lor, fără să-şi dea seama că El nu depinde decât de propria lui libertate şi gratuitate infinită.

Părăsesc palatul, pentru aflarea stelei

Şi acum este de trebuinţă ca harnicii cercetători, căutători ai “regelui iudeilor” să părăsească palatul regesc, să nu mai asculte interminabilele discursuri filozofice, să se depărteze de perimetrul cetăţii sfinte, şi să nu se mai încreadă decât în semnul lui Dumnezeu, adică în steaua cea luminoasă oferită de Dumnezeu pentru descoperirea noului loc sfânt, acolo unde El s-a hotărât să vină întru întâmpinarea omului, care-l caută.

“Steaua s-a oprit deasupra locului unde se afla pruncul”. Aici se determină deosebirea, separarea. De semn la realitatea însăşi. Semnul a fost spectaculos. În vreme ce realitatea apare modestă, obişnuită, aş spune chiar deziluzionată. O casă oarecare. O scenă comună; oameni de rând, aşa ca pe oriunde. “Au intrat în casă, au văzut pruncul cu Maria, mama lui…” Atâta tot, şi nimic mai mult! În cazul acesta, semnul grandios, face să ne gândim la o realitate dintre cele mai mici, oarecum chiar nesemnificativă.

“… S-au aruncat cu faţa la pământ şi i s-au închinat”. Din moment ce credinţa intră în scenă, steaua nu mai are nici un rost, şi-a îndeplinit misiunea. Numai credinţa îngăduie de a pătrunde cu vederea dincolo de aparenţe. De a cădea în genunchi şi de a se închina. Numai credinţa este aceea care consimte de a contempla Slava şi Măreţia infinită, ce poate fi conţinută în exclusivitate de micime, de modestie. Micimea nu este limită, ci ostensoriu. Nu poate fi impediment ci transparenţă.

Epifania, Arătarea Domnului, se petrece înlăuntrul unei case, ca multe altele, în care o mamă oferă privirilor pătrunse de credinţă şi de uimire, un prunc, ca atâţia alţii, deşi deosebit, în aşa fel încât toţi cei de faţă să fie obligaţi de a-şi pleca genunchii şi de a i se închina lui. Irod poate sta liniştit pentru că nu va fi detronat. Irod se teme de concurenţă. Dar acest “rege al iudeilor”, nu va intra niciodată în competiţie cu el. El are trebuinţă de a se arăta, de a apărea, de a se impune atenţiei oamenilor prin nişte semne exterioare, care să provoace nu numai admiraţia ci chiar şi teama. Isus preferă să se ascundă, să călătorească incognito, să aprindă, lăuntric în cineva o stea, un foc, care să-i oblige a pleca la drum, o lumină discretă, care să permită a-l recunoaşte, o dorinţă arzătoare de a i se închina.

Irod nu va fi expulzat. Noul venit nu va avea nici o pretenţie la palatul lui şi nici la tronul lui preţios (lui îi vor ajunge două bârne încrucişate). “Regele iudeilor care s-a născut”, nu aşteaptă tămâieri sau omagii exterioare şi slugarnice. El îi aşteaptă pe cei neaşteptaţi. Pe cei care vin de departe. Pe cei care au văzut steaua, fără ca măcar să se uite în sus, dar care au citit şi au descifrat în ea voinţa Domnului. “şi-au deschis visteriile şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie…” Da, acestea sunt daruri importante, mai ales prin semnificaţia lor. Însă Destinatarul a preţuit mai mult decât toate acestea numai darul esenţial, adică prezenţa lor. În sfârşit, au ajuns neaşteptaţii, adică tocmai aceia pe care El îi aştepta. Truda nu le-a fost zadarnică.

Uimirea ca busolă

Ce ne spun nouă toate acestea? Că Arătarea Domnului nu este destinată celor care ştiu, acelora care-şi tocesc vederea citind cărţi, ci acelora, care înfruntă riscul călătoriei, fără altă busolă decât uimirea, şi fără alte dorinţe decât să descopere pe Unicul, în faţa căruia cei mari ai pământului să-şi plece genunchii.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin