Predici

Pentru o spiritualitate a cortului

“Am ieşit din gura celui Preaînalt şi ca negura am acoperit pământul.” (Sir. 24, 1-4; 8-12)

“… Tatăl slavei să vă dea un Duh de înţelepciune… şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi, care este nădejdea chemării lui…” (Ef. 1, 3-6; 15-18)

“şi Cuvântul s-a făcut Trup şi a locuit între noi”. (In. 1, 1-18)

Să ne gândim mai întâi de toate ce înseamnă înţelepciune. Oamenii nu se pot lipsi de ea. Dumnezeu este acela care o dă şi care o răspândeşte pe pământ într-un anumit loc, dar nu exclusiv loc, Israel. De aceea, înţelepciunea îşi poate povesti propria ei obârşie: Eu am ieşit din gura celui Preaînalt. Întru cele înalte m-am sălăşluit. Făcătorul a toate mi-a dat poruncă…: “Aşează-te în Iacob şi ia-ţi moştenire în Israel”.

Fără acel corp al înţelepciunii, pământul al fi devenit pustiu, ispăşire şi risc, siguranţă şi aventură, întâmplare. Creştinul nu poate socoti înţelepciunea ca un element câştigat odată pentru totdeauna, o posesiune consolidată, o moştenire definitivă, valabilă în orice timp, în orice loc, în orice împrejurare. Sfântul Paul ne pune în gardă împotriva unei atitudini statice şi de complăcere în confruntările înţelepciunii: “şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un Duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării lui, care este băgăţia moştenirii lui în sfinţi” (Ef. 1, 17-18).

Aşadar, noi suntem chemaţi a progresa în înţelepciune, să punem mereu în discuţie cunoaşterea noastră provizorie despre revelaţia şi despre împrejurările istorice, despre evenimentele mici şi mari ale existenţei noastre. Referirea la cort înseamnă a recunoaşte că nu suntem încă posesorii adevărului, deţinătorii patentaţi (şi instalaţi), în stare de a rezolva toate problemele. Cortul mai mult decât manifestarea unei stări stabile, cucerite, denunţa voinţa de a înainta, o încăpăţânare de a căuta, o tendinţă spre orizonturi tot mai noi şi surprinzătoare, o voinţă de fier pentru tot ce se află dincolo de orizonturile descoperite până acum.

Cortul nu ne dă ideea unei ţinte atinse deja, ci o cale ce trebuie aflată şi străbătură. Hrana ce ni se oferă este în vederea unei noi plecări, şi lumina care ni se oferă este pentru a nu ne îngrozi de umbrele nopţii pentru a fi gata de plecare la ivirea aurorei. O mentalitate a egoismului, a omului avar şi îngâmfat este ceva ridicol în confruntare cu duhul nomad al cortului, este contrar voinţei lui Dumnezeu. Duhul cortului ne face să înţelegem că împărăţia se află în teritoriile neexplorate încă, iar cortul nu serveşte la altceva decât de a ne apropia cât mai mult de aceste teritorii.

Cortul, adică precarietatea

Subiectul acesta al cortului apare şi în Evanghelia de astăzi. Expresia prologului, “şi Cuvântul s-a făcut Trup şi a locuit între noi”, (In. 1, 14), s-ar putea traduce şi prin aceste cuvinte: “şi-a întins cortul drept în mijlocul nostru”. Aici este vorba despre acel cort ce se obişnuieşte în tabără. Transparentă este aluzia la cortul întâlnirii sau al adunării, adică locul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său liberat care trece prin pustiu (Exod. 25, 8; 33, 7-10; Num. 12, 5). Dacă trupul indică şubrezenie, slăbiciune, fragilitate, cortul ne duce cu mintea la o situaţie de precarietate, adică de provizorat, de nesiguranţă.

Trupul înseamnă omul muritor, cu toate slăbiciunile lui. Cortul înseamnă omul nomad, veşnic călător. Arabii, nu au un cuvânt specific pentru indicarea cortului ci îi spun “casa de piele”. Cortul nu este numai o aşezare mobilă, ci semnificaţia cortului mai înglobează şi alte realităţi cum ar fi: locuinţă, loc de întâlnire, viaţă, persoane. Cortul nu-L izolează pe Dumnezeu de om. În felul acesta noi mergem să-L căutăm pe Dumnezeu, nu într-un templu magnific, într-o capelă oarecare, sau într-un palat impunător, ci într-un cort întins pe maidanul satului. Cortul care este bătut de vânturi, uneori de vijelii şi furtuni, îndură frigul nopţii ca şi arşiţa nemiloasă a soarelui din timpul zilei. Un cort care oferă adăpost este şi el expus intemperiilor. Pietrele şi cărămizile creează un ambient artificial, care-l separă şi apără de lumea din afară.

Cortul nu, pentru că el trăieşte în legătură permanentă cu lumea din afară. Pânza lui transmite celor dinlăuntru toate vibraţiile ce vin dinafară. Cortul este ca o peliculă sensibilă, care înregistrează cea mai mică mişcare, cel mai mic zgomot. Cortul adăposteşte, nu separă, nu desparte. Primeşte oaspeţi, dar fără să-i izoleze de exterior. Cortul este nomad, călător şi el, aşa ca toţi călătorii. Cortul ne dă ideea exodului. Cortul nu înseamnă stabilitate, ci drumeţie. Cortul nu prezintă nici o siguranţă ci numai riscuri şi întâmplări neprevăzute. Aici se află toată deosebirea fundamentală între casa de piatră şi cort.

Soliditatea se plăteşte cu sedentarismul, cu alte cuvinte, cu renunţarea de a mai fi într-o mişcare continuă. Călătoria devenind ceva care se petrece în afara locuinţei. Omul iese din casă, face vreo câţiva paşi pe stradă, apoi se reîntoarce imediat acasă. Însă, cortul este tot una cu strada, cu satul. El nu cunoaşte alte legi, decât legile drumului. Cortul este în slujba exodului, a călătoriei. Nu numai eu plec la drum, ci şi cortul vine cu mine. Cortul nu e pentru nomazi. El însuşi este nomad şi nu poate sta într-un loc. Pe de altă parte, Isus va spune: “Eu sunt calea…” (In. 14, 6).

“După cum Vechiul, tot aşa şi “Noul Cort” presupune o omenire veşnic călătoare. Isus nu zideşte un templu nou, static şi fix. Urmaşii lui se află într-o continuă călătorie spre Tatăl. Călătoresc în istorie, nu cu obiectivele trupului, ci cu acelea ale duhului, şi, sunt singurii care ştiu unde merg” (Mateos e Berreto). Acum, când Cristos abia sosit pe pământ, noi toţi, care formăm biserica sa, ne simţim chemaţi a merge pe urmele Lui. Întrebarea de căpetenie pusă de Întruparea Domnului este nu “Unde locuieşti?” ci “unde ne duci?”. De fapt, cortul acela este un cort care merge departe.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin