Predici

Copiii vor fi restituiţi

“Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care i-o făceam. De aceea, vreau să-l dau Domnului, toată viaţa lui să fie dat Domnului.” (1Sam. 1, 20-22; 24-28)

“Orice vom cere vom căpăta de la Domnul fiindcă păzim poruncile lui şi facem ce este plăcut înaintea lui.” (1In. 3, 1-2; 24-28)

“Dar ei n-au înţeles spusele lui…” (Lc. 2, 41-52)

Nu există nici un fel de reţetă pentru rezolvarea crizei familiale. Trebuie să recunoaştem. Textele liturghiei din această sărbătoare nu se prestează la nici o utilizare practică nici din punct de vedere pastoral şi nici psihologic, ori psihanalitic şi nici social. De fapt, ar fi ceva prea îndrăzneţ, şi chiar cu neputinţă de a prescrie reţete cu aplicare inedită, în ceea ce priveşte rezolvarea neînţelegerilor din familia modernă.

Chiar şi episodul pierderii lui Isus la vârsta de 12 ani (adică în pragul acelei vârste de 13 ani, în care fiecare băiat evreu era considerat major şi prin urmare devenea “bar” mitswah, sau “fiul poruncii”), întreţinându-se în templu unde discuta cu învăţaţii legii, fără ştirea părinţilor se încadrează într-o perspectivă teologică, cristologică, nu poate sluji de suport pentru rezolvarea neînţelegerilor şi conflictelor dintre părinţi şi fii. Apoi, astăzi, dacă un flăcău nu vine acasă, care părinţi, căutându-l, îl vor afla în biserică?

Darul primit

Prin urmare în privinţa aceasta nimeni nu poate da nici un fel de reţetă. Însă importante sunt anumite orientări de fond.

Spre exemplu să luăm prima lectură şi Evanghelia, care au un cadru comun: templul şi pelerinajul anual al familiei ebraice. Acum, să vedem cele petrecute cu Ana. Cu un an mai înainte Ana mersese la templu ca să-şi verse înaintea Domnului tot năduful ei de femeie amărâtă şi fără copii. La început, printre lacrimi şi suspine reuşise să îngâne câteva cuvinte prin care îl ruga pe Domnul ca să-şi aducă aminte şi de dânsa. (1Sam. 1, 9)

Apoi rugându-se în continuare, Ana se ruga în inima ei numai buzele şi le mişca, şi nu i se auzeau cuvintele, încât preotul Eli, care o observa credea că este beată şi o îndemna să meargă acasă şi să se trezească. Însă femeia a reacţionat cu fermitate şi cu demnitate: “Nu, Domnul meu, eu sunt o femeie, care suferă în inima ei, şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. să nu iei pe roaba ta drept o femei stricată, căci numai prea multă durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum” (vv. 15-16). Într-adevăr, Dumnezeu şi-a adus aminte de această sărmană femeie. şi acum, după un an soţia lui Elcana a născut un fiu, pe Samuel, adică “Dumnezeu a ascultat”.

La fel şi Eva, atunci când la născut pe Cain a strigat tare: “Cu ajutorul Domnului am căpătat un om!” (Gn. 4, 1). Eva nu vede în naşterea unui fiu al ei, numai un simplu fenomen biologic, ci este convinsă că naşterea unui copil este de o absolută trebuinţă şi complicitatea lui Dumnezeu. Iar cuvintele ei vor să spună şi să exprime o experienţă fundamentală: copilul chiar dacă vine pe lume pe o cale normală şi naturală, este totdeauna o minune. Şi din momentul ce l-a câştigat de la Domnul nu-şi poate stabili cu fiul un simplu raport de posesiune (“eu te-am făcut, eu te omor”) sau de putere absolută. Părinţii trebuie să-şi asume o atitudine de surpriză şi mai ales de respect în faţa misterului pe care-l conţine faptul acela natural.

Restituirea darului

Ana nu se mulţumeşte să îi exprime lui Dumnezeu laudă pentru darul primit, ci simte trebuinţa de a-i restitui acest dar, de a i-l oferi lui Dumnezeu. Şi iată, că de îndată ce copilul a crescut mai mare îl duce la templu, unde-l încredinţează definitiv preotului Eli, aceluiaşi preot, care o socotise beată, atunci când ea se ruga cu cea mai mare evlavie, sintetizând într-o manieră uimitoare toată povestea şi semnificaţia gestului ei prin cuvintele “… eu sunt acea femeie care stăteam aici şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea, pe care i-o făceam. De aceea, vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului”. (Vv. 26-28)

A-l dărui Domnului înseamnă a-şi considera copilul nu ca o proprietate absolută, ci ca un dar primit. Îl locul drepturilor se are în vedere recunoştinţa. Nu revendicare, ci responsabilitate. Ana, renunţă de a dispune pe copilul ei şi-l pune la dispoziţia Domnului. Acelaşi lucru îl va face Maria, prin inegalabila ei maternitate sacrificială.

Episodul reaflării lui Isus în templu, îi prezintă ocazia lui Isus de a-şi clarifica sensul adevăratei sale misiuni: “De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc. 2, 40). În ceea ce priveşte această misiune Isus se declară independent de autoritatea familială. El trebuie să dea socoteală Tatălui ceresc, nu unui tată pământesc. “… Dar ei n-au înţeles spusele lui.” Totuşi, “Mama sa păstra toate aceste cuvinte în inima ei”. Aceasta este atitudinea tipică a misterului în faţa misterului: adoraţia.

Chiar şi micuţul tablou prezentat de prima lectură se încheie printr-un gest semnificativ: “şi s-au închinat acolo înaintea Domnului” (1Sam. 1, 28). Aici nu mai poate fi vorba despre a discuta sau a filozofa, ci de a accepta, adorând o realitate care ne depăşeşte. Cele două episoade, cu toată diversitatea lor substanţială de împrejurări şi protagonişti, conţin o lecţie valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate civilizaţiile: respectarea misterului. Fiecare copil este “purtătorul” unui mister. Fiecare copil este o vocaţie personală, unică, irepetabilă, care nu poate fi sacrificată planurilor noastre egoiste, ambiţiilor sau programărilor noastre utilitariste.

Mai pe larg. Fiecare component al familiei reprezintă o realitate sacră sfântă, care trebuie respectată. Nimic din ceea ce ar fi contrar libertăţii şi demnităţii nu trebuie să profaneze acea sacralitate, pe care o posedă fiecare persoană. Ambele cazuri, aparent, se rezolvă într-un mod cu totul deosebit: Ana, îşi pierde de bună voie fiul pe care anume îl lasă în templu, în vreme ce Maria, îl află în templu, pe care şi-l ia acasă: “Apoi, s-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret, şi le era supus”. (Lc. 2, 51) În realitate, însă aceşti copii sunt dăruiţi Domnului şi planului său. Destinele lor depăşesc orice oprelişte familiară. Fiecare fiu trebuie oferit Domnului, nu trebuie sechestrat în orizonturile noastre înguste, limitate. Păzire nu înseamnă înăbuşire. Urmare nu înseamnă îngrădire.

A dărui ceva Domnului, darul aceasta devine atunci un act necesar. Se renunţă la orice pretenţie de proprietate şi de stăpânire asupra persoanelor şi la orice fel de condiţionări, pentru a le reafla în libertate şi în respectarea itinerariului lor la care nu pot renunţa. Dumnezeu restituie darul (darul care este al lui), pe care-l transformă în noutate, în surpriză, cerându-ne numai de a-l primi aşa cum este el, nu cum am vrea noi. În puţine cuvinte, acum ne vom ocupa şi de lectura a II-a care urmează acelaşi făgaş al imprevizibilului, al neprevăzutului.

“Noi, chiar de pe acum suntem fiii lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu s-a arătat încă.” În calitate de fii ai lui Dumnezeu noi trebuie să avem o comportare civilizată, atentă şi sinceră faţă de toţi oamenii în viaţa de toate zilele în aşa fel încât inima noastră să nu ne osândească şi să putem avea îndrăzneală la Dumnezeu, aşa cum ne aminteşte foarte bine Sfântul Ioan Evanghelistul în lectura a II-a: “Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu şi orice vom cere vom căpăta… Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El şi cunoaştem că rămâne în noi, prin Duhul, care ni l-a dat” (1In. 3, 21-24).

În cele din urmă Sfântul Ioan vorbeşte despre trebuinţa de a face tot ceea ce este plăcut Domnului şi de a-i păzi poruncile. Apoi precizează cum că toate poruncile sunt cuprinse în una singură: “şi porunca Lui este să credem în numele Fiului Său şi să ne iubim unii pe alţii”. Prin urmare, o singură poruncă care, a spune aşa, are două feţe: credinţa şi dragostea, care stabilesc o legătură necesară între două realităţi. Cu alte cuvinte, aşa cum s-ar spune, rădăcina dragostei se află în credinţă, şi, că dragostea este rodul obligatoriu al credinţei.

A crede şi a iubi sunt cei doi stâlpi, care susţin orice comunitate religioasă şi creştină. Iar sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să verificăm dacă familia sau comunitatea noastră se sprijină pe aceşti doi stâlpi, pe aceste două coloane. Dacă nu ar fi aşa, întregul edificiu ar fi şubred şi tot creştinismul nostru nu s-ar reduce decât la o vorbă deşartă, la un fel de pălăvrăgeală.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin