Predici

“Iată, te-ai făcut sănătos,
de acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”
(Ioan V, 14)

Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citeşte cu atenţie istoria vindecării miraculoase a paraliticului de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor sau, după denumirea evreiască, Bethesda, este aceea că boala gravă ce îl ţintuise pe acesta la pat, vreme de treizeci şi opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui păcate, căci altfel Isus Cristos nu l-ar fi avertizat, după vindecare, când îl întâlni în templu: “(…) de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan V, 14)

Fără îndoială, nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecinţe ale păcatelor şi, prin urmare, pedepse. În înţeleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite şi ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese şi mai puţin vinovate, care îşi păstrează curăţenia sufletească cu o grijă şi delicateţe duse până la sfinţenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferinţei spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-le în pericol grav însăşi mântuirea. Pe altele, prin suferinţe, Dumnezeu urmăreşte să Şi le asocieze în opera de mântuire a păcătoşilor şi de convertire a păgânilor şi necredincioşilor, făcând din ele victime de ispăşire chemate să se jertfească împreună cu El, victima nevinovată oferită pentru mântuirea tuturora. Iată de ce, trebuie să fim foarte precauţi când afirmăm despre cineva că e bolnav ca pedeapsă pentru viaţa lui imorală. Dar, pe de altă parte, nu putem să nu recunoaştem că foarte multe boli sunt consecinţa firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a instinctelor neînfrânate. Astfel de pildă, beţia, desfrâul, sunt fără îndoială îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăşi ordinea firească pusă de El în însăşi firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătăţii biologice. Şi ar fi o ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde să înlăture printr-o minune consecinţele fireşti ale acestor încălcări ale legilor firii.

Dar este oare normal şi necesar ca pentru câţiva ani, sau chiar şi doar pentru o scurtă perioadă din viaţă, robită patimilor, cineva să sufere “treizeci şi opt de ani” imobilizat la pat? Poate s-o ceară aceasta un Dumnezeu nesfârşit de bun şi milostiv? Da, pentru că El este totodată şi nesfârşit de sfânt şi drept; şi, fiind păcatul de moarte o vătămare de o gravitate nemărginită la adresa lui Dumnezeu – a cărui maiestate este infinită -, reclamă, spre a putea fi ispăşit, o pedeapsă proporţională, deci nemărginită, suportată în viaţa viitoare. Or, Dumnezeu prin acea grea şi îndelungată suferinţă îi oferise paraliticului răgazul de a se reculege şi de a reflecta asupra acestui adevăr pentru a se converti, acceptând această pătimire ca un mijloc de purificare, de ispăşire, de mântuire.

Momentul convertirii lui sosi odată cu venirea lui Isus la scăldătoare. Între cei mulţi nefericiţi, asupra lui se opreşte privirea Mântuitorului care – deşi Evanghelia n-o spune-, îi vorbeşte cu blândeţe, făcându-l să-şi istoricească viaţa chinuită şi să-şi dezvăluie mizeria sufletească ce-l adusese în această stare. El, care scrutează inima şi cugetele cele mai tăinuite îl ajută cu harul său să-şi deştepte căinţa pentru cele săvârşite în trecut şi să-şi mărturisească păcatele din pricina cărora zăcea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreabă: “Vrei să fii sănătos?”. Paraliticul se plânse că nu are om care să-l ajute, ca şi cum, în gândul său, I-ar fi zis: “Oh! ajută-mi Tu! Tu, care-mi vorbeşti cum nimeni nu îmi vorbise până acum în lunga mea pătimire”. Şi se aştepta ca Isus să-i întindă mâna şi să-l bage în scăldătoare. Dar Isus, al cărui cuvânt este egal cu fapta, îi zise: “Scoală, ia-ţi patul şi umblă”! Şi într-o clipă, bolnavul îşi recăpătă întreaga-i vigoare pierdută. Minunea se produse.

Dar opera lui Isus încă nu era încheiată. După ce îi vindecase trupul, Isus trebui să-i însănătoşească şi sufletul. Bolnavul, acum însănătoşit trupeşte, trebuia să afle cine este cel care făcuse cu el minunea, ca să creadă în el şi să învie sufleteşte. Iată de ce, aceeaşi Pronie divină îl ajută pe cel ce fusese vindecat să-l afle pe binefăcătorul său în templu. Însufleţit de recunoştinţă reluă convorbirea cu Isus. La sfârşit, Isus îl avertizează: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. Cu alte cuvinte: Drept recunoştinţă pentru dublul har: al însănătoşirii trupeşti şi al sfinţirii sufleteşti primită acum, începe o viaţă nouă, viaţă în har, viaţă trăită conform voinţei divine. De acum rămâi unit cu mine prin păzirea poruncilor.

“Iată (…) de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. Ce ar putea fi acel ceva mai rău, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista oare ceva mai rău decât a fi ţintuit la pat atâţia zeci de ani? Poate, moartea corporală – ar zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cerească, o eliberare atât de mult aşteptată. Şi chiar dacă moartea ar putea fi ceva mai rău decât paralizia, totuşi acel “ceva mai rău”, de care vorbeşte Mântuitorul, nu este moartea trupească, deoarece la urma urmei moartea este o lege inexorabilă a firii ce nu face excepţie cu nimeni. Dar ce este atunci acel “ceva mai rău” drept urmare a păcatului? E moartea veşnică în iad, căci prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul său bine, în care constă adevărata sa fericire. Iată deci a doua concluzie, strâns legată de prima, care se desprinde din vindecarea miraculoasă a paraliticului. Recăderea în păcatul de moarte, care îl separă pe om de Dumnezeu aci pe pământ, îl poate duce cu uşurinţă pe păcătos la moartea veşnică, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câtă sfântă râvnă trebuie să avem deci pentru a ne păstra puritatea sufletească, conlucrând clipă de clipă cu şoaptele harului, ştiind că în Taina Spovedaniei noi primim nu numai iertarea, ci şi dreptul la toate harurile ajutătoare, în ispitele viitoare, spre a le putea birui. Primim lumină pentru minte ca să vedem primejdia ce ne ameninţă sufletul ajuns în ispită, precum şi tăria pentru voinţă ca să putem rezista. Dacă noi conlucrăm cu acestea, vom birui, iar dacă din pricina fragilităţii, a slăbiciunii inerente firii, pe lângă tot efortul depus s-ar întâmpla să cădem răniţi în lupta cu Cel rău, Dumnezeu – fiindu-I milă de mizeria firii noastre şi văzându-ne bunăvoinţa – nu ne va judeca aspru, ci Îşi va spori harurile în viitor, astfel că până la urmă, prin statornica noastră strădanie şi fidelitate, vom ieşi biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formează una din marile bucurii ale preotului în tribunalul Sfintei Spovedanii. Dacă însă penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi leneş, nepăsător, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel îndemnurile harice, el va recădea în păcat. Şi această recădere pricinuită de neglijenţă, comoditate, nepăsare, pune în mare primejdie mântuirea păcătosului. Deoarece Dumnezeu, văzându-şi mereu respinse harurile de către acesta, la un moment dat şi le va retrage cu totul, şi astfel sufletul lipsit de lumina şi sprijinul de sus va rămâne în robia lui; el nu va mai vedea răul cu aceeaşi claritate; sensibilitatea faţă de păcat i se va diminua; nu se va mai îngrozi în faţa păcatului. Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii şi astfel va cădea în păcat fără nici o împotrivire şi se va complace în el fără remuşcare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu care Dumnezeu pe bună dreptate loveşte un astfel de suflet, expus nepocăinţei finale şi osândirii veşnice.

Iată, iubiţi fraţi, pentru ce este atât de important să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu şi cu conştiinţa pururea trează, să veghem şi să ne reculegem înainte de orice acţiune şi să invocăm lumina divină, în care Dumnezeu ne va arăta voinţa Sa în situaţia dată, şi apoi să cerem şi tăria Lui ca să urmăm cu orice jertfă calea arătată de El. “Timeo Deum transeuntem et non redeuntem” (Mă tem de Dumnezeu care trece şi nu se mai reîntoarce) spune sfântul şi marele Augustin: mă tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine şi cu o străfulgerare îmi luminează mintea, arătându-mi calea, şi care, dacă eu resping această vizită a Lui, poate, nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodată, şi astfel voi rămâne în beznă, dezorientat şi expus rătăcirii, şi în final osândei.

Să cultivăm deci fidelitatea faţă de harul divin în toate împrejurările şi, prin rugăciune, prin fapte bune, prin înfrânare şi împărtăşirea cu Pâinea Vieţii să ne sporim tot mai mult comoara purităţii sufleteşti, spre a evita acel “ceva mai rău”. Căci a pierde curăţia sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai scump al sufletului, şi a-L pierde din nepăsare şi ingratitudine este a te expune să-L pierzi pentru totdeauna, pentru veşnicie. Această pierdere e o durere fără lumină… “întunericul cel mai dinafară”. E o durere fără mângâiere: “plâns şi scrâşnirea dinţilor”. E o durere fără sfârşit: “focul cel de veci”. E o durere fără speranţă: “Lăsaţi orice nădejde voi care intraţi” (Dante).

Aşadar leacul spiritual lăsat nouă de Mântuitorul în această universală scăldătoare supranaturală care este Taina Spovedaniei, să-l privim şi să-l primim cu tot respectul, ca nu cumva prin nepăsare sau rutină să-I prefacem în pricină de osândire; fiecare clipă s-o folosim pentru a ne îmbogăţi în Dumnezeu, pentru a ne purifica şi sfinţi tot mai mult, căci fiecare clipă poartă pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi apărătorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuinţat-o, rău ori bine, spre osândă sau spre fericirea noastră veşnică. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin