Predici

Să mergem astăzi cu Isus şi Maria la Templu, pentru a ne consfinţi lui Dumnezeu! Isus parcurge acest drum dificil spre Templu, pentru ca prin intermediul unui ritual tradiţional de consfinţire, să-I spună lui Dumnezeu în mod solemn şi pentru totdeauna: “Iată aici sunt!”

Aceste cuvinte sunt rostite nu cu buzele, ci cu inima, în Templu, din mâinile mamei. Isus ştie că în ciuda celorlalţi întâi născuţi, ceremonialul înfăptuit nu-L privează de menirea Lui, din veşnicie. De aceea a venit în lume, ca să fie Sacrificiu. Sacrificiu oferit nouă, pentru a noastră mântuire. Copilul, în ai cărui ochi se vede Dumnezeu, se descoperă în aceste clipe a fi Acel Om al suferinţei, despre care spun profeţii: «Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă» (Isaia 53, 2-3).

Cumplit şi respingător destin! Acum este un copil care se odihneşte în braţele mamei sale, în viitor va sta din nou în braţele mamei sale îndurerate, când va fi luat de pe Cruce, după ce a împlinit misiunea de răscumpărare a omenirii. Pentru Fiu, voinţa Tatălui reprezintă totul. Încă de la începutul activităţii Sale a spus despre planul Său, despre acel “Da” nobil prin care ascultă de Tatăl până la moartea pe cruce. «Eu fac pururea cele plăcute Lui» (Ioan 8, 29).

Din capul locului, în urmă cu o lună în cadrul tradiţionalului ritual al Tăierii Împrejur, prin care a fost inclus în familia lui Israel, în poporul ales de către Dumnezeu, Pruncului i se dă numele Isus, rostit încă la bunavestire (vezi Luca 1, 31; 2, 21). Isus, descinde din ebraicul Jehoşua, care înseamnă Dumnezeu mântuieşte. «Căci El va mântui poporul Său de păcatele lor» (Matei 1, 21). Totuşi trimisul ceresc nu a făcut cunoscut, care este preţul cerut Fiului ei, prin care Acesta avea să mântuiască lumea de răul care o tiraniza. Preţul va fi mare. Despre el fac cunoscute, primele picături de sânge curse în timpul circumciziei. Mântuitorul o va mântui nu prin intermediul unui preţ miraculos, ci cu propria Sa viaţă dată ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi (cf. Matei 20, 28). Nu pune în joc viaţa semenilor, aşa cum fac politicienii şi mai marii noştri, ci propria Sa viaţă o dă. După câţiva ani Petru scrie credincioşilor săi: «Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul Sânge al lui Hristos» (1 Petru 1, 18-19).

Astăzi, în Templu nu curge încă acest sânge. Dar deja se oferă pentru noi! Sacrificiul, care în Vinerea Mare este ridicat pe cruce, este deja pregătit. Se oferă deja Tatălui! I se adresează spunându-I: «Iată, vin să îndeplinesc voinţa Ta, Dumnezeule» (Psalmul 40, 8-9; Evrei 10, 7). Pentru Isus ritualul oferirii are o importanţă neînsemnată. Reprezintă gestul întrevederii viitorului pe linia misiunii vieţii Sale. Constituie simbolul confirmării destinului Său şi al acelei îndatoriri pe care o va îndeplini ca Mântuitor al lumii. Patimile acestei misiuni nu le cunoaştea până atunci nimeni.

Dar de astăzi şi tocmai aici, încep să se întrevadă sfintele patimi. Doi oameni vârstnici şi drepţi, care au aşteptat mult, Simion şi Ana, îşi deschid gura şi încep să profeţească (vezi Luca 2, 29).

Cuvintele dreptului Simion sunt ascultate de Maria. Bătrânul Simion îi spune Mariei că Fiul ei va pătrunde în lume ca un semn al mântuirii, lumină spre luminarea păgânilor şi mărirea lui Israel, dar că El este destinat spre căderea multora, ca un semn de împotrivire. Isus nu va avea o viaţă uşoară şi liniştită. Maria ştie că va pătimi şi ea: «Şi prin sufletul tău va trece o sabie» (Luca 2, 30-32; 34-35 ).

Se înşeală cel care crede că numai din acest moment Maria a înţeles că atât pe Fiul, cât şi pe ea însăşi, îi aşteptau suferinţa. Sabia duşmană amintită de către Simion strălucise deja înainte în viaţa celor doi. Dar numai astăzi, după ritualul oferirii şi după rostirea acestei profeţii, Maria începe să înţeleagă că tot ceea ce până atunci fusese greu şi dureros, nu a fost deloc o simplă poticnire. A fost cu greu acceptat de oameni şi Maria risca să fie lăsată în ascuns de Iosif, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit; pentru naşterea lui Isus nu este loc în Betleem, ci în afara acestuia într-o iesle săracă. Vor urma patimile şi răstignirea…

Isus avea să spună: «Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească» (Ioan 3, 20). Cine este destinat pentru descoperirea neamurilor, acela în mod inevitabil devine un instrument spre căderea altora. Cel care încă de la naştere poartă numele de “Mântuitor” (vezi Marcu 1, 21), pe acela nimeni şi nimic din lume nu poate să-L priveze de suferinţă. Drumul Său va fi întotdeauna Drumul Crucii. «Nu trebuia oare, ca Hristos, să pătimească acestea şi să intre în Gloria Sa?» – îi întreabă Isus pe discipolii Lui în drum spre Emaus (Luca 24, 26).

Ce trebuie să facă cel care-L iubeşte cu adevărat pe Isus? Nimic altceva, decât să meargă împreună cu El pe calea crucii. Suferinţa care caracteriza viaţa şi misiunea Fiului, se va extinde şi asupra Mariei. Dacă suferinţa este un semn profetic, înseamnă că şi Maria împărtăşeşte nu numai misiunea de corăscumpărătoare a lumii, ci şi condiţia de purtător de cuvânt al lui Dumnezeu; şi prin viaţa ei, Maria dă mărturie… Maria este şi din punct de vedere spiritual legată profund de Hristos. Se află în acelaşi Spirit ca El, cu totul, cu voinţa, inima, înţelegerea, cu fiecare părticică a fiinţei, cu orice faptă a sa, se pune la dispoziţia Fiului. Numai având o astfel de mamă, “Mântuitorul lumii” poate să-şi îndeplinească misiunea de “mântuire a lumii”. Şi realizează acest lucru! În acelaşi timp o umbreşte şi cu suferinţa Sa.

Sabia, care străbate sufletul Mariei, va fi tot răul pe care-l va întâlni Fiul ei, venit din partea oamenilor, închistarea acestora şi rezistenţa cu privire la Vestea cea Bună, necredinţa în misiunea lui Isus, invidia, nerecunoştinţa şi voinţa rea a acestora, dar mai ales ultimele lor cvinte – Răstigneşte-L!» - adresate faţă de El cu răceală şi îndeplinite în Vinerea cea Mare. Dar “Această Mamă Îndurerată”, aşa cum avea să o numească mai târziu Biserica, află în sine destulă putere, ca să suporte tot ceea ce s-a spus şi a simţit. Merge chiar şi pe Calvar pentru a se afla lângă Fiul ei, răstignit, şi merge alături de Fiul în Biserică, devenind Mama tuturor. Isus, murind îi încredinţează de pe cruce, ca testament Mamei, pe discipolul Său iubit şi Biserica Sa. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne introduce într-un climat al lepădării şi dăruirii de sine, în mod necondiţionat, pentru a-L urma pe Hristos. Dar ne introduce de asemenea şi într-un climat de mare bucurie. În centrul acestei sărbători se află şi lumânarea aprinsă – simbolul lui Isus. Lumânarea se aprinde şi se consumă. Este adevărat! Dar nu este o distrugere spre distrugere. Nu este o moarte pentru moarte. Lumânarea consumându-se luminează! Emană căldură. Ne invită într-o atmosferă plăcută a casei sau a locului de rugăciune. Cu cât este mai frig şi întunecos în jur, cu atât valoarea ei este mai preţioasă. Isus, lumina spre descoperirea neamurilor, este lumina pe care dorim să o avem în mijlocul nostru. Isus este şi Sacrificiul prin care lumea a fost răscumpărată de păcatele ei. Cum ar fi arătat destinul nostru fără un astfel de Sacrificiu? Numai atunci, când înţelegem, că misterul fericirii constă în dăruirea de sine, (a ceea ce este cu adevărat bun în noi şi putem împărtăşi celor din jurul nostru) începem să gustăm adevărata fericire.

Rugăciune

Alergăm cu toţii la întâlnirea cu Tine, o, Hristoase, cu sinceritate şi umilinţă, venerând misterul Tău; ne îndreptăm spre Tine plini de bucurie… Purtăm în mâini lumânări aprinse ca pe un simbol al strălucirii Tale divine.

Datorită Ţie întreaga creaţie străluceşte, mai mult, este revărsată lumina de secole, care împrăştie întunericul răului. Dar aceste lumânări aprinse, fie ca să însemneze pentru noi, înainte de toate simbolul purităţii sufleteşti, prin care să ne pregătim pentru întâlnirea cu Tine, o Hristoase. Precum în fiinţa ei Mama Ta, Fecioara Maria, Te-a purtat pe braţele ei, pe Tine, adevărata Lumină, oferindu-Te celor care erau cufundaţi în întuneric, aşa şi noi, ţinând în mâini această lumină vizibilă pentru toţi, şi luminaţi de strălucirea ei, alergăm la întâlnirea cu Tine, adevărata Lumină.

Lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume, a sosit… Venim cu toţii la Tine, o, Hristoase, pentru a ne cuprinde cu strălucirea Ta şi pentru a Te putea primi asemenea bătrânului Simion, o, veşnică Lumină vie. Împreună cu el ne bucurăm şi cântăm imnul de mulţumită lui Dumnezeu, Părintele Luminii, care ne-a trimis nouă adevărata Lumină, pentru a ne putea mântui de întunericul păcatului şi a ne înconjura cu strălucirea ei. Amin. (După Sfântul Sofronie din Gerus)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin