Predici

După botezul în râul Iordanului, Isus Hristos «a venit, de a locuit în Capernaum» (Matei 4, 13) şi a început să predice fericirea cerească. Atunci poporul, a văzut pentru prima oară “lumina cea mare”.

În Sfânta Scriptură cuvântul “lumină” poate fi întâlnit de 263 de ori. Încă de la începutul cărţii Facerii citim: «Şi a spus Dumnezeu: “Să fie lumină” şi s-a făcut lumină» (Facere 1, 3). La profetul Isaia citim cuvintele: «Domnul va fi lumina ta cea veşnică» (Isaia 60, 19). Apostolul Ioan scrie: «Aceasta este vestirea, pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El» (1 Ioan 1, 5). Ioan Botezătorul a venit «Să mărturisească despre lumină» (Ioan 1, 7). «Cuvântul era lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume» (Ioan 1, 9). În Simbolul Credinţei rostim cuvintele: “Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, pentru a arăta modul cum dumnezeirea lui Dumnezeu se împarte fără să se despartă în Isus, ca lumina lumânării ce se aprinde de la alta, fără să se micşoreze sau să se împărţească, rămânând acceaşi flacără aprinsă. Această lumină este şi Isus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. «Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt» - spune Isus Hristos (Ioan 9, 5). Şi din nou spune: «Eu, lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric» (Ioan 12, 46). Când Hristos, Lumina cea adevărată a murit pe Cruce, pământul s-a întunecat, pentru că răul a biruit peste Soarele dreptăţii. Cu ocazia Sărbătorii Arătării Domnului, cântăm condacul: “Arătatu-Te-ai astăzi lumii, şi lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, cei ce cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, lumina cea neapropiată”. În cadrul Oficiilor noastre spirtuale zilnice, de dimineaţă (La sfârşitul Orei I), Biserica noastră se roagă: “Hristoase, Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume…”

Isus Hristos este adevărata noastră lumină. El luminează sufletele, mintea şi întreaga noastră viaţă. Înainte de venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu oamenii locuiau în întuneric. Popoarele păgâne ofereau venerarea care I se cuvenea numai lui Dumnezeu, idolilor. Unii păgâni aduceau idoliolor ca sacrificiu pe proprii lor copii nevinovaţi şi pentru aceste crime aşteptau de la idoli binefaceri.

De aceea, oamenii aşteptau ajutorul, salvarea şi lumina din Cer. Înţeleptul Seneca, care a trăit în perioada, în care Apostolul Pavel predica Evanghelia lui Hristos, scria că oamenii îndureraţi tind spre acea zi în care din înălţimile cereşti “se va coborî în jos o mână ajutătoare şi îi va ridica în sus”. Într-una din lucrările lui Platon (în Fedon), este consemnat cuvântul lui Socrate: “Trebuie să aşteptăm atât de mult, până ce Fiinţa Cea mai Înaltă, ne va trimite din cer învăţătorul, care ne va învăţa cum trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu.” Lumea era neputincioasă. Când Hristos, Lumina cea adevărată, a început să predice învăţătura cerească, atunci s-a înfăptuit profeţia lui Isaia: «Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumina mare şi voi cei ce locuiţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi» (Isaia 9, 1). Lumina lui Hristos a luminat mintea şi inima omului. «Ce poate da omul în schimbul sufletului său?» (Marcu 8, 37). Mântuitorul ne învaţă prin cuvintele: «Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina, nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură» (Matei 6, 20-21).

Isus Hristos, a făcut cunoscut oamenilor binecuvântatul adevăr, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Avem un Tată Ceresc, care ne iubeşte cu o iubire nemărginită din veşnicie şi care cunoaşte nevoile noastre. «Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul născut L-a oferit, ca tot, cel care crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa cea veşnică» (Ioan 3, 16). Copiii care se pregătesc pentru primirea Primei Sfinte Împărtăşanii cunosc răspunsul întrebărilor, la care filozofii păgâni nu au putut să răspundă. Dacă Aristotel, Platon şi Seneca sau oricare alt filozof păgân, s-ar ridica din mormânt şi ar trece prin şcolile catolice la lecţiile de religie, ar afla răspunsul la principalele întrebări existenţiale, pe care numai Dumnezeu le poate cuprinde prin Fiinţa Sa şi prin Revelaţia care descoperă ceea ce omului este de nepătruns. Păgânii nu au ştiut că există doar un singur Dumnezeu adevărat, că omul are suflet nemuritor, că există obligaţia de a-i iubi pe semeni chiar şi pe duşmani, nu au cunoscut Poruncile lui Dumnezeu. Hristos, Lumina noastră, toate acestea ni le-a arătat şi a făcut ca “jugul credinţei” să fie uşor şi plăcut de purtat.

Într-unul din oraşele Statelor Unite ale Americii, există un spital unde se află oameni nevăzători şi alţii care văd foarte slab, dar care sunt ameninţaţi de orbire. Într-o zi, un episcop a vizitat aceşti oameni nefericiţi şi trecând prin camere a auzit cum unul dintre aceştia se ruga: “Te rog, Doamne, nu-mi lua lumina ochilor mei”. Dar, dacă voinţa Ta este ca să fiu privat de vedere, atunci lasă-mi măcar lumina minţii. Dacă doreşti să-mi iei şi lumina minţii, atunci lasă-mi măcar lumina credinţei”. Profundă rugăciune! Lumina credinţei reprezintă cel mai preţios tezaur, deoarece credinţa îl conduce pe om spre Împărăţia Cerească.

Suntem fericiţi că aparţinem lui Hristos, Bisericii Lui. Mulţumim lui Dumnezeu pentru darul nepreţuit al sfintei credinţe! Suntem recunosători lui Hristos că ne-a luminat, cu lumina adevărului Său ceresc! Ni se potrivesc cuvintele lui Hristos: «Fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi. Căci zic vouă, Mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut şi să audă ceea ce auziţi dar n-au auzit» (Luca 10, 24). În timpul Liturghiei, după Sfânta Cuminecare, rostim cuvintele: “Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Spirit ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit”. Această lumină este dată de Hristos: «Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.» (Ioan 12,46).

Rugăciune

O, Isuse, Domnul meu, mă consfinţesc Ţie şi mă ofer sub conducerea Ta cea mai înaltă, pe care nu o împarţi nici unei creaturi, mă ofer puterii Tale, minunate şi nesfârşite, care cuprinde toată creatura.

Ţie mă ofer şi mă consfinţesc cu totul…, doresc să ai o putere aparte asupra sufletului meu şi asupra întregii mele fiinţe, asupra vieţii şi faptelor mele, ca asupra unui lucru care-Ţi aparţine în puterea dreptului precum şi a actului liberei voinţe, prin care vreau să aparţin pentru totdeauna puterii Tale sfinte.

Pentru că puterea Ta cea infinită o întrece pe a noastră, Te rog, Isuse, fă să fiu cuprins de ea. Te rog, primeşte-mă, ca pe un servitor al Tău şi fie ca aceasta, să se petreacă în modul, pe care eu nu pot să-l cunosc, dar pe care Tu îl ştii foarte bine. Amin. (După P. de Berulle)

pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic Ritul bizantin