Predici

“Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut;
fericiţi care nu au văzut şi au crezut.”
(Ioan XX,29)

Din istorisirea Evangheliei citită astăzi, cunoaştem împrejurările în care Toma, zis Geamănul, a ajuns să se convingă cu simţurile proprii de realitatea Învierii Domnului. Nefiind de faţă în seara zilei Învierii, când Isus li se arată apostolilor, s-a îndoit când aceştia i-au spus că Domnul a înviat, şi nu a vrut să creadă decât dacă va vedea semnul cuielor şi va pune degetul în semnul cuielor şi mâna în coasta Lui. Isus, fiindu-i milă de slăbiciunea lui, nu l-a lăsat să se piardă în necredinţă, ci, după opt zile, astăzi, în duminica ce îi poartă numele, se arată din nou colegiului apostolilor, fiind şi Toma de faţă, şi îl invită pe acesta să-şi pună degetul în mâinile Sale şi mâna în coasta Sa. Convingându-se astfel, prin propria-i experienţă, de Învierea lui Isus, Toma exclamă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus îl mustră: “Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiţi sunt care nu au văzut şi au crezut” (Ioan XX,29).

Ca să ne dăm seama pentru ce Mântuitorul proclamă fericiţi pe cei care cred fără să fi văzut, este necesar să analizăm, măcar sumar, conceptul credinţei.

Două sunt căile prin care mintea ajunge la cunoaştere: experienţa şi credinţa. Prin experienţă omul cunoaşte lucrurile direct, cu ajutorul simţurilor: privindu-le, pipăindu-le; sau cu ajutorul unor aparate. Acest fel de cunoaştere îl numim ştiinţă. Când însă lucrul îl cunoaştem nu direct – pe calea intuiţiei sau cu ajutorul aparatelor de cercetare -, ci indirect, adică din relatarea sau mărturia altora, care l-au văzut, l-au studiat şi astfel s-au convins ei înşişi, direct, de veridicitatea acelui lucru, atunci cunoaşterea noastră se numeşte credinţă. Aceasta poate fi omenească sau naturală, şi dumnezeiască sau supranaturală. Omenească este credinţa pe care se întemeiază relaţiile normale dintre oameni. Credem ce ne spun semenii noştri, şi aceasta în măsura în care îi cunoaştem ca fiind oameni oneşti, deci demni de crezare. Fără această credinţă în mărturia semenilor, omul ar trăi într-o continuă suspiciune, neîncredere şi nesiguranţă. Însăşi cunoaşterea ştiinţifică, transmiterea rezultatelor ştiinţelor pozitive se fundamentează în mare parte pe credinţa umană, căci omul de rând, neavând posibilitatea să experimenteze adevărul ştiinţific ce i se comunică, se mulţumeşte să-l accepte de-a gata, aşa cum l-a aflat, bazându-se pe probitatea celui care i-l comunică.

Dar, mai presus de această credinţă omenească, firească, stă credinţa dumnezeiască sau suprafirească, creştină, de care ne ocupăm aici. Ce este această credinţă? Este o virtute dumnezeiască ce ne luminează mintea şi ne înclină voinţa ca să accepte cu fermitate adevărurile descoperite de Dumnezeu, sprijinindu-ne adeziunea pe autoritatea Lui.

Este de la sine înţeles că, dacă noi credem ce ne spune un om, cu atât mai mult trebuie să credem ceea ce ne comunică Dumnezeu care, fiind atotştiutor, nu poate greşi şi, fiind preasfânt, nu ne poate induce în eroare. Dar, spre a putea să ne formăm actul de credinţă, adică să acceptăm adevărul ce ni se prezintă ca descoperit nouă de Dumnezeu, mintea noastră simte nevoia de a se convinge, în prealabil, că acel adevăr a fost într-adevăr descoperit de Dumnezeu, adică de a-şi câştiga certitudinea că Dumnezeu a vorbit oamenilor şi că El s-a îngrijit ca toate câte El ni le-a revelat să ni le comunice prin persoane vrednice de crezare, cum de fapt şi sunt profeţii, apostolii şi evangheliştii, care, aşa cum apare în Sfânta Scriptură caracterul lor, nu puteau să ne relateze lucrurile altfel de cum le-au văzut şi astfel ei nu ne-au putut înşela.

Odată ce am ajuns să-mi câştig certitudinea asupra acestor două adevăruri: pe de o parte asupra faptului că Dumnezeu a vorbit, a descoperit, iar pe de altă parte, asupra faptului că El, care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele, s-a îngrijit să-mi transmită cele descoperite prin oameni de asemenea vrednici de crezare, oneşti, adevăraţi, care îmi relatează nealterate, întregi, adevărurile descoperite, este evident pentru mine că am datoria să accept acele adevăruri descoperite de Dumnezeu, adică să cred.

Dar, pe lângă tot studiul, pe lângă toată truda mea depusă în sensul arătat, mintea mea nu poate să ajungă singură să creadă, ci are nevoie în permanenţă de harul ajutător al lui Dumnezeu care, cu lumina Sa, îi vine în întâmpinare şi o luminează; iar voinţa are şi ea nevoie de acelaşi har divin, care îi inspiră sentimente pioase şi o înclină să-şi dea adeziunea la adevărurile revelate. În felul acesta, actul de credinţă, deoarece s-a născut printr-o continuă influenţă a acţiunii divine asupra sufletului nostru, este un act divin supranatural; de aceea spunem că credinţa este o virtute supranaturală, iar pentru că ea îl are drept obiect pe însuşi Dumnezeu şi adevărurile descoperite de El, o numim virtute dumnezeiască sau teologală.

Însă, cu toate că actul credinţei se formează sub influenţa harului divin, el rămâne totuşi un act liber, adică harul luminează mintea şi o înclină să creadă, însă nu o sileşte; omul rămâne liber să accepte sau să respingă adevărul revelat atât de delicat în sufletul său, încât îi respectă această prerogativă esenţială care este libertatea; astfel că, în ultimă instanţă, de om depinde să creadă sau să nu creadă, după cum el conlucrează sau nu cu lumina harului. Or, această lumină, acest ajutor de sus nu lipseşte nimănui, căci, după cum afirmă Spiritul Sfânt în Epistola Sfântului Pavel către Timotei (I cap. II,V), Dumnezeu “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”, adică la credinţă. Deci El îi dă fiecăruia ajutorul necesar în acest scop. Prin urmare, dacă unii ajung la credinţă, iar alţii nu, dacă unii se mântuiesc, iar alţii se osândesc, vina o poartă omul, pentru că nu colaborează cu harul şi nu înlătură piedicile din calea credinţei.

Aceste piedici despre care vom vorbi pot fi: 1 – în mintea omului, sau 2 – în voinţa omului.

1. Piedicile care există în minte sunt:

a) Prejudecăţile cu privire la adevărurile religioase. După unii religia este pentru cei proşti şi lipsiţi de cultură.

b) Ignoranţa. Foarte mulţi nu cunosc nici măcar adevărurile elementare ale religiei creştine, iar cunoştinţele lor sunt superficiale şi uneori greşite.

Toţi aceştia trebuie să înceapă prin a-şi studia temeinic religia.

c) Îngâmfarea este o altă piedică. Aceasta îl face pe om să-şi considere propria raţiune drept criteriu suprem al adevărului şi să fie refractar la tot ce vine de la alţii, respingând mai ales tot ce el nu poate înţelege, chiar dacă faptul prezentat nu ţine de domeniul ştiinţei şi nu se poate explica pe această cale. “Dacă aş vedea pe cineva intrând în apa de la Lourdes numai cu un picior şi ieşind cu două, mai curând aş crede că am înnebunit decât să admit faptul!”, declară scriitorul Anatole France, pe bună dreptate poreclit “papa necredinţei”. Necredincioşii de acest gen însă pe nedrept şi l-au ales ca patron pe Toma, numit de ei “necredinciosul”, deoarece ei nu-l urmează pe acesta decât până la un loc; căci, pe când Toma nu a negat posibilitatea minunii, ci doar a condiţionat-o de verificarea prin simţuri – prin văz şi pipăit -, necredincioşii o exclud categoric şi apriori, adică ei tăgăduiesc din capul locului supranaturalul. Spre deosebire de Toma Geamănul, care a spus: “De nu voi vedea şi nu voi pipăi, nu voi crede”; ei declară: “Chiar dacă voi vedea şi voi pipăi, nu voi crede”: Şi pentru ce? Foarte simplu. Pentru că, dacă ei ar crede, ar fi siliţi – spre a fi consecvenţi cu ei înşişi – să trăiască conform credinţei, adică să-şi facă ordine în haosul patimilor care îi stăpânesc. Or, acest lucru fiind greu şi incomod, lor le convine să rămână pe mai departe în necredinţă.

2. Vorbind de a doua categorie de piedici ce stau în calea credinţei, ele sunt cele care există în voinţa omului şi care sunt patimile, în general, şi, în speţă, poftele necurate; acestea din urmă fiind principala cauză a necredinţei. De aceea se şi spune: “Nemo incredulus nisi impurus” (Nimeni nu este necredincios decât cel desfrânat). Există o mare doză de adevăr în afirmaţia lui Nicolas de Malebranche, care spune: “Adevărurile matematice rămân netăgăduite numai pentru că patimile omeneşti nu au nici un interes să le conteste (…) . Dacă o Academie de ştiinţă ar proclama ca adevăruri ştiinţifice porunca a şasea şi a şaptea, aceste adevăruri ar avea pretutindenea atâţia contestatari câţi desfrânaţi şi hoţi sunt”. Da, pentru că, după cum spuneam, credinţa aduce cu sine obligaţii de ordin moral, incomode şi grele, pe care omul robit patimilor refuză să şi le asume, preferând să lupte contra glasului conştiinţei şi uzând în acest scop de toate sofismele spre a se convinge pe sine că nu există Dumnezeu, ori că, dacă totuşi există, El nu se amestecă în viaţa omului.

După ce am clarificat conceptul şi actul credinţei şi după ce am arătat şi piedicile ce îi stau în cale, să răspundem la întrebarea pusă la început: pentru ce Mântuitorul numeşte fericiţi pe aceia care cred fără să-şi verifice cu simţurile credinţa?

Iată pentru ce. Acela care admite ca adevărat un lucru numai pentru că el însuşi s-a convins cu simţurile şi cu mintea – respingând mărturia altora – acela, pe de o parte, îşi pierde meritul – care constă în efortul pe care el îl depune de a accepta, de a crede acel lucru fără să apeleze la simţuri, bazându-se pe mărturia altora, chiar dacă adevărul comunicat poate fi verificat şi prin simţuri; iar, pe de altă parte, acela care aderă prin credinţă la adevărul descoperit de Dumnezeu prin aleşii săi, aduce lui Dumnezeu omagiul de supunere ce I se cuvine, punând atotştiinţa şi veridicitatea lui Dumnezeu mai presus de mărturia simţurilor proprii, practicând astfel smerenia, temelia virtuţilor. Această virtute este necesară mai ales când e vorba să acceptăm misterele, adică adevărurile ce depăşesc cu totul capacitatea minţii noastre şi pe care, aşadar, trebuie să le primim numai sprijiniţi pe autoritatea infailibilă a lui Dumnezeu, cum sunt: misterul Sfintei Treimi, al Întrupării, al transsubstanţiaţiei sau prefacerii etc.

Iată de ce pe Sfântul Toma Geamănul, care respinge mărturia celorlalţi apostoli despre Învierea şi arătarea lui Isus şi vrea să se convingă despre acestea cu propriile-i simţuri, Isus nu îl numeşte fericit, deoarece el s-a lipsit pe sine de meritul credinţei supranaturale, pe care îl dă sufletului simpla sprijinire pe mărturia altuia, în ultimă analiză, pe mărturia lui Dumnezeu; în schimb Isus îi numeşte fericiţi pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”.

Să ne adâncim, iubiţii mei, credinţa, tot mai mult, prin citirea şi meditarea cărţilor de doctrină creştină şi mai ales a vieţii lui Isus prin Evanghelie. Şi fiindcă – aşa cum am văzut – fără harul lui Dumnezeu nu putem ajunge să credem, să-I mulţumim lui Isus pentru că ne-a învrednicit de harul credinţei şi să-L rugăm, cu Apostolii: “Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Ajută-ne să primim cu tărie tot ce ne-ai învăţat şi ne înveţi Tu prin Biserica Ta. Şi, fiindcă virtutea se dezvoltă şi se întăreşte şi prin exerciţiu, să ne reînnoim zilnic actul credinţei şi să trăim conform comandamentelor creştine. Iar în clipele de ispită contra credinţei, insuflate de Satana, să răspundem cu Isus în pustiu: “Du-te de la mine, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur îi vei sluji” (Matei IV,10). Astfel ne vom învrednici de fericirea celor ce nu au văzut şi au crezut. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin