Start > Ritul latin > Când Dumnezeu zice: Iată-mă

Când Dumnezeu zice: Iată-mă

28 November 2009
949 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Advent (Anul C)

Și iată că acum intră în scenă protagoniștii. În duminica aceasta de dinaintea Crăciunului, toate cele trei lecturi ne vorbesc despre Cristos, despre Maica sa, și despre locul unde Mesia va vedea lumina zilei. Cred că în această ordine de idei voi afla un punct de legătură cu duminicile precedente. Speranța, despre care am vorbit în cea dintâi duminică a Adventului, aici este concretizată într-un nume: Cristos, care săvârșește o faptă măreață și hotărâtoare în folosul nostru (lectura a II-a).

Privirea, convertită, reînnoită (duminica a II-a), ne ușurează a observa realizările evenimentului acesta grandios într-un punct geografic umil, neînsemnat: Betleemul. Bucuria (carismatică) din duminica a III-a, ne prezintă întâlnirea care a avut loc între Maria și Elisabeta, bucurie manifestată în cuvinte, în cântare și în dans, pentru că de dans este vorba aici. De fapt în traducerea grecească “pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” evocă irevocabil dansul.

Fragmentul din scrisoarea către evrei, ni-L prezintă pe Isus în funcțiunea sa sacerdotală. După ce a constatat ineficacitatea vechilor orânduiri în ceea ce privește înlăturarea păcatului (“căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele” (Ev. 10, 4). Sfântul Paul precizează sensul venirii lui Cristos și al jertfei sale preoțești: “De aceea, când intră în lume zice: “Tu n-ai voit jertfă nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup. Nu ai primit nici ardere de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-mă, (în sulul cărții scris despre mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Ev. 10, 6-7)

Păcatul, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii cu Dumnezeu, este șters, îndepărtat, nu prin jerfele cultului, așa cum pretindea Vechiul Legământ, însă mulțumită jertfiri Trupului Domnului Nostru Isus Cristos, jertfit odată pentru totdeauna prin ascultarea sa față de voința Tatălui “exact prin această voință am fost noi sfințiți…”. Acum, ne putem apropia de Dumnezeu în toată libertatea fără nici o constrângere. Jertfele din Legea veche nu ajutau la nimic din cauza exteriorității lor. Și e greu de a face vreo apropiere între sângele unui animal jertfit pe altar și curățirea conștiinței unui om sau a unui popor întreg. Dumnezeu disprețuiește masacrele rituale; se scârbește de ele. El cere o jertfă personală. Tatălui îi place ascultarea Fiului: “Iată, vin să fac voința ta”. Această ascultare, conștientă și liberă, a fost prezentată pentru păcatele oamenilor.

Unica jertfă, cu adevărat transformată care schimbă complet situația omului și modifică raportul său de mai înainte cu Dumnezeu (apropierea de locul de întâlnire, prietenia cu dânsul), prin jertfa lui Cristos de pe cruce. Aceasta este singura și adevărata jertfă plăcută Domnului. Aici nu este vorba despre eliminarea cultului sau de a-l reduce la o simplă dimensiune interioară, ci de a preciza că unica mediere valabilă, este medierea sau mijlocirea lui Cristos.

Cuvintele acestea, deja, ne duc cu gândul la o lumină pascală. Mai înainte de naștere, noi suntem chemați să contemplăm astăzi moartea lui Isus, ca punct culminat al ascultării Sale față de voința Tatălui care este “cauza vieții noastre”. De aceea, drept pregătire la sărbătoarea Crăciunului cuvintele acestea ne ajută ca să descoperim motivul venirii lui Isus în lume: El vine pentru a face ca în această lume să dispară păcatul. În cazul când sărbătoarea Crăciunului nu ne-ar apropia de Dumnezeu, pentru noi, aceasta ar fi o sărbătoare inutilă. Miheea, prorocul care a trăit cu 800 de ani înainte de Cristos, spune că Izbăvitorul lui Israel în Betleem se va naște. În sens istoric Mesia se va naște din vechea dinastie a lui David, însă originea lui este din veșnicie. După perioada sclaviei babilonice, însuși Dumnezeu care nu și-a părăsit niciodată poporul va interveni pntru a-l elibera. Aceasta se va întâmpla numai atunci “când aceea care trebuie să nască, va naște”.

Izbăvitorul prorocit va inaugura o epocă de pace, și, cu puterea Domnului el sigur se va angaja să-și pască turma a cărei liniște și siguranță le va garanta. Întreaga tradiție iudaico-creștină a interpretat în cheie mesianică această prorocire a lui Miheea. Betleemul nu se numără printre marile cetăți ale Iudeii. Cu toate acestea, Dumnezeu și-a îndreptat privirile tocmai spre acest loc neștiut și uitat spre a face din el teatrul evenimentului decisiv. Alegerile sau gusturile lui Dumnezeu nu sunt niciodată determinate de criteriile măreției și a importanței lumești. Micimea și neînsemnătatea locului sunt pentru El terenul cel mai bun pentru apariția și dezvoltarea lucrării divine. Lucrurile mici și de prea puțină însemnătate atrag atenția Domnului. Aceeași caracteristică de micime și de smerenie, se transferă apoi, de la locul nașterii, la Mama lui Isus (“…și a privit la smerenia slujitoarei sale”).

E bine de amintit că tocmai aici la Betleem a venit Samuel, ca să aleagă pe Rege (1Sam, 16), și din familia lui Iesse, sorții Domnului a văzut pe cel mai mic dintre frați, pe cel mai neluat în seamă, care, nici nu se afla de față în clipa aceea pentru că Dumnezeu nu se uita la fața omului. Omul privește ceea ce se vede, aparența, Domnul privește inima omului. Evanghelia ne prezintă întâlnirea dintre Maria și Elisabeta. Fără să am pretenția că voi putea comenta toată pagina Evangheliei, totuși aș vrea să vă prezint câteva motive de meditație.

Sfânta Fecioară se află într-o atitudine dinamică, din cauza drumului lung, pe care l-a parcurs (“Maria, s-a sculat chiar în zilele acelea și a plecat în grabă spre munți, într-o cetate a lui Iuda”). Din cauza întâlnirii (“A intrat în casa lui Zaharia și a urat de bine Elisabetei”). De laudă adusă lui Dumnezeu (“Mărește suflete al meu pe Domnul”). Aceasta este imaginea cea mai semnificativă a Bisericii. Realitatea Bisericii nu poate fi niciodată fixată într-o imagine statică. Biserica trebuie să fie într-o continuă călătorie, pe drumurile și pe cărările oamenilor, spre a duce ceva, pentru a aduce ceva. Biserica nu trebuie să vorbească niciodată despre ea, ci totdeauna despre cel Preaînalt.

În Evanghelie, observăm un învățător care se află într-o continuă călătorie însă nu trebuie uitat că Domnul Cristos a călătorit chiar și înainte de a se naște în sânul Maicii Sale. Prin pașii făcuți de Sfânta Fecioară Maria, Isus a călătorit chiar și înainte de a se naște pe drumurile cele mai întortocheate și strâmbe ale oamenilor. Prin călătoria cea anevoioasă la care s-a angajat Maria, Cristos merge printre oameni acolo unde nevoia este mai mare. Două femei stau față-n față. Ambele așteaptă câte un copil. Una e bătrână și așteaptă cu pielea zbârcită de anii cei mulți, cealaltă este o fecioară. Însă aici, una și aceeași explicație o avem pentru amândouă: “La Dumnezeu, nimic nu este cu neputință”. (Lc. 1, 37)

Ceea ce din punct de vedere omenesc este limită, impediment, atunci când intervine Dumnezeu, ca stăpân peste toate, toate sunt cu putință. Ioan, este destinat de a fi “crainicul”, “acelui care vine”, însă de data aceasta Cristos o ia înaintea crainicului. În realitate El vine pentru a-i aduce investitura oficială. Îngerul îi prezisese lui Zaharia, ce misiune va avea în lume acest fiu al lui: “…va plin de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale”. (Lc. 1, 15) Aici, prorocia se realizează: “Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei i-a săltat pruncul în pântece, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt”. Cu adevărat extraordinară este această consfințire, chiar și numai printr-o simplă salutare.

Misiunea lui Ioan, personaj “sălbatic” începe chiar din clipa aceasta printr-un salt de bucurie. Bucuria este caracteristică vieții mesianice în vederea Domnului pentru că îi semnalează apropierea. În timpul propovăduirii sale oficiale, Ioan va afirma cu tărie: “Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; și această bucurie, care este a mea este deplină” (In. 3, 29). “Și fericită este aceea, care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului”. Elisabeta inventează fericirea cea mai potrivită pentru verișoara ei, care este adevărata măreție a Sfintei Fecioare Maria. Sfânta Fecioară este aceea care a crezut, adică aceea, care s-a încredințat Domnului cu toată ființa ei, trup și suflet. Atât ea cât și fiul, nu a pretins de a face propria voință, ci au primit voința lui Dumnezeu, prin care a intrat în planul mântuirii sale. Atât ea cât și fiul au spus: “Iată-mă!”, “Iată, slujitoarea Domnului…”. (Lc. 1, 38)

Maria nu a primit o listă, o serie întreagă de propuneri ori de adevăruri, o doctrină. Ea s-a angajat numai față de un cuvânt, numai de un simplu cuvânt, fără mărturii convingătoare, care nu i-a prezentat nici un fel de certitudini, și a obligat-o de a face o lungă călătorie pentru a descoperi imprevizibilul așa cum este. Maria a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului. Sfânta Fecioară nu este o făptură care “știe”, ci o făptură care “crede”. Ea crede, nu cere explicații. Nu are la îndemână răspunsuri pentru toate întrebările. Se încrede mai mult în Dumnezeu, care ajută totdeauna pe acela, care-și pune toată nădejdea în el. Această comportare se cuprinde în numele de credință.

În felul acesta, Maria devine icoana bisericii care, în credință, își primește pe propriul ei mântuitor, salvator. Devine medicul comunității creștine, care primește darul lui Dumnezeu. Biserica este credibilă numai atunci când trăiește din credință, când nu primește altfel de cuvinte și nici un fel de asigurări din partea celor mari ai zilei, pentru a se alipi și pentru a primi numai cuvântul Domnului. Cuvintele Domnului se realizează numai cu condiția ca omul să se încreadă pe deplin în ele. În realitate, Crăciunul este un Dumnezeu, care-și ține cuvântul și care caută oameni dispuși așa cum a fost dispusă Maria, de a primi acest cuvânt. Dumnezeu zice: “Iată-mă!” Ar fi ceva paradoxal ca omul să nu-și dea nici cea mai mică silință de a-l afla.

Ritul latin